De fiecare dată când mă duc la poştă este o „plăcere” pentru mine. Mai ales seara când este aglomerat. Astăzi, în jurul orei 18, am intrat în cămăruţa Poştei Titan de 50 de metri pătraţi cu tot cu spaţiul ghişeelor pentru a trimite un colet. Şi cum nişte vorbe spun că Poşta Română este mai mult decât cuvinte şi transfer de bani nimic nu poate fi mai adevărat. Aşadar, să purcedem naţiune către relatarea subiectivă a unei întâmplări care m-a marcat profund, aşa cum probabil ai intuit din prima frază a textului.

Am intrat, un pas am făcut şi acolo am rămas. Cozile din faţa celor 4 ghişee veneau şerpuite, încâlcite până aproape de intrare. Eu şi un câine vagabond alb cu negru eram ultimii la coadă. Păcat că el era cel care dormea. Trece o ora. Mai aveam câţiva metri. „Hai că se poate!” îmi zic. Se pare că uitasem complet că este imposibil ca la astfel de cozi să nu înceapă un scandal. A trebuit să spună unul ceva şi a sărit tupeul în toţi.

Mai ştiţi acel episod din Dexter în care nu mai ştia să spună decât „Omlette du fromage” ? Aşa şi eu după două ore de stat (da, cineva din faţa mea a avut de depus 20 de plicuri cu plata ramburs) nu mai ştiam să zic decât cuvinte precum „inadmisibil”, „nesimţire”, „pierdere de timp”, „România”, „Vaco”. În schimb, angajatele deja sunt imune la scandaluri, abia de mai vezi o grimasă pe faţa lor. N-aş vrea să sar peste partea în care mi-a venit rândul. Îmi spune că dacă „ăştia” (cei care încarcă în dube coletele) pun un colet de 5 kg peste al meu se strică. Sublim. Ridic din sprâncene, dau un pic din cap în semn de „asta e” şi plătesc taxele poştale. Pe final în loc de „la revedere” îmi spune că nu trebuie să trec destinatarul şi expeditorul pe aceeaşi parte pentru că au avut colete care s-au întors din acest motiv… Deja săream într-un picior de fericire.

Bine că mi l-a luat. Mă mulţumesc şi cu atât. În Djibouti or avea poştă?