Când nu ţi se răspunde la salut…

Se întâmplă să scriu din nou din tren. Am norocul de a sta printre 5 călători foarte tăcuţi, dar nu şi frumos parfumaţi. Trecem peste.

Când am intrat, i-am salutat, dar numai o tipă mi-a răspuns. Urăsc scenele astea în care oamenii nu îmi răspund la salut.

Mi s-a întâmplat de foarte multe ori să trec pe stradă pe lângă un fost coleg sau fostă colegă de şcoală şi să salut… doar eu.  Adică chiar aşa acră am fost in „tinereţe”?

Nu. Sunt mulţi leneşi pe lumea asta. Nimic nou în asta, ştiu. M-am obişnuit. Însă, mă enervează lenea amestecată cu nesimţire. Domnule, cât de greu poate să fie să spui un „bună ziua”? Eu am depus „efortul” din politeţe, alţii de ce nu pot?

Una e să te faci că nu vezi o persoană atunci când e la metri distanţă de tine şinu te vede, iar alta este să eviţi acel salut, când respectivul a trecut pe lângă tine.

O să vă gândiţi că după ce salutaţi, trebuie să mai purtaţi şi o conversaţie de politeţe. Eu de obicei întreb ce mai face Xulescu şi apoi o tai, scuzându-mă că mă grăbesc. La final, un „îmi pare bine că te-am văzut” şi gata. Am scăpat de conversaţii inutile, cu persoane pe care le văd rar şi prefer să rămână aşa.

Dar am salutat.

p.s.: Daţi click pe poză ca să vedeţi bine ce scrie