Săptămâna asta am dat peste o prezentare de rochii roşii, pe Fashion Tv, iar modelele erau vedete mai mult sau mai puţin cunoscute. Rochiile erau wow! aşa că am urmărit prezentarea până la final, când a apărut numele unei campanii pe ecranul din capătul podiumului: The Heart Truth.

Am căutat astăzi mai multe informaţii pentru că eram curioasă. Şi, de ce să mint, voiam să revăd acele rochii

Pe scurt, „The Heart Truth” este o campanie care are ca scop să crească gradul de conştientizare a bolilor de inimă în rândul femeilor, iniţiată în S.U.A de către National Heart, Lung, and Blood Institute (NHLBI). Iar simbolul este… rochia roşie – de aici şi legătura cu prezentarea de modă de pe 10 februarie. Pentru a trage un semnal de alarmă asupra riscurilor acestor boli, s-au alăturat mai multe organizaţii, printre care şi Diet Coke, despre care voi spune mai jos cum a participat. Până atunci, hai să vedem cu ce au început…

Comunitate online

Pe site-ul institutului s-a făcut o secţiune separată pentru campania „The Heart Truth” şi au pus la dispoziţie resurse de informaţii despre cum poţi minimiza riscul de a te îmbolnăvi de inimă, pe cine poţi contacta pentru a afla mai multe şi detalii despre cum poţi susţine campania în oraşul tău, la locul de muncă, în presă ş.a.

În plus, au ajutat comunitatea sa îi sprijine mai mult decât prin răspândirea online a unor mesaje. De exemplu, au oferit un ghid de idei pentru a promova campania în cadrul unor evenimente locale, alături de template-uri de newslettere, scrisori, comunicate de presă etc.

Social Media

Nu pot lipsi o pagină de Facebook cu 3.521 de fani şi un cont de Twitter cu 3.178 de followers – până acum.

Pentru că institutul a declarat ziua de 4 februarie ca fiind National Wear Red Day, au încercat să profite de asta pentru a activa mai mulţi fani – femeile susţinătoare trebuiau să se fotografieze purtând ceva roşu şi să uploadeze poza pe wall-ul paginii. Dar nu prea a avut succes figura.

Încă mai este secţiunea din pagină cu indicaţii despre cum poţi lua parte la această iniţiativă.

Parteneriatul cu Diet Coke

Cred că asta este partea care mi-a plăcut cel mai mult. Ideea se bazează pe nişte steguleţe cu inimioare care au fost „plasate” atât prin ţară, cât şi… online. Dacă prinzi o inimioară prin oraş, o fotografiezi, îi pui ca titlu „Heart Truth Flag” şi îi semnalezi locul prin Facebook Places. O poză înseamnă o donaţie de 1 dolar făcută de Diet Coke. Online, un click pe un banner cu o inimioară valorează aceeaşi sumă.

Bloggerii pot participa mai mult, uploadând pe blog un banner şi încurajându-şi cititorii să dea click pe el. Un click valorează 50 de cenţi.

Sistemul este valabil până când se va strânge din donaţii suma de 100.000 de dolari. Mi s-a părut foarte tare pentru că, pe lângă faptul că dau o sumă mare de bani oferă şi un mod prin care publicul se poate implica direct în susţinerea cauzei

Observaţii

Mi-ar fi plăcut să văd un blog sau o secţiune pe site cu articole apropiate de experienţa umană. Ce-i drept, există nişte testimoniale pentru asta, dar printr-un blog ar fi putut oferi sfaturi şi indicaţii pentru omul de rând.

Evenimentul şi National Wear Red Day mi s-au părut ok, chiar dacă nu au fost prea originale. Figura cu  „ zilele speciale” mai ţine, dar nu cred că mult.

Pe pagina de Facebook interacţiunea e slabă, ţinând cont că au un număr măricel de fani. Nu prea exstă încercări de a stimula conversaţii, iar ideea cu upload-area fotografiilor cu tine îmbrăcată în roşu nu a conturat clar motivul pentru care ar trebui să faci asta.  Oricum, îmbunătăţirea paginii nu e o problemă care să nu poată fi rezolvată.

Îmi place că resursele nu sunt împrăştiate prin N locuri. Chiar dacă mi-ar fi plăcut ca design-ul site-ului să fie mai mişto – deocamdată parcă prea arată a site de institut, dacă mă înţelegeţi, totuşi găsesc acolo orice am nevoie să aflu şi cum mă pot alătura campaniei. Pe Facebook au oferit informaţiile esenţiale, au pus la dispoziţie badge-uri pentru bloggeri, au instalat o aplicaţie prin care îmi arată ultimele tweet-uri şi… au uploadat poze de la evenimente. Uite aşa am putut să admir din nou rochiile

M-am întins mult în postul ăsta, dar este o campanie din care se pot prinde multe lucruri despre cum putem implica publicul cât mai mult în acţiuni de responsabilitate socială. Mă duce cu gândul la „Campania Promisiunilor” de la Avon care mi se pare cea mai bună până acum (din România), dintre cele împotriva unei boli.

Întotdeauna am încercat să păstrez o relaţie deschisă cu orice persoană pe care am întâlnit-o. De cele mai multe ori am reuşit, chiar dacă a trebuit să îmi calc pe orgoliu şi să îmi pun răbdarea şi diplomaţia la încercare. Cât de mult a contat?

Enorm. Pentru că de multe ori am primit ajutor, am fost favorizată sau pur şi simplu am primit felicitări care m-au surprins, din partea unor oameni la care nu m-aş fi gândit. Mi s-a întâmplat în liceu, la facultate/master, la job, în cercuri de prieteni şi lista poate continua.

Ţine de bun simţ să îi fii recunoscător cuiva care te-a ajutat şi de voinţă să îi mai dai un semn din când în când, oricât de ocupat ai fi. Un mesaj de felicitări sau în care pur şi simplu întrebi ce mai faci poate face minuni

Dar în online?

Dacă aş face o listă cu oamenii pe care mai întâi i-am cunoscut online şi apoi i-am întâlnit live aş avea ocupată o zi întreagă. Pe mulţi nici nu i-am cunoscut încă, dar lucrez la asta

Oricât de antipatic mi se pare cineva pe care îl cunosc doar prin Twitter, Facebook sau blog, rămân la ideea că mi se pare antipatic – asta nu presupune că sigur e aşa. Drept pentru care nu răspund urât nimănui, eventual fac eforturi să avem o comunicare cât se poate de prietenoasă.

Recunosc că în trecut când aveam  o zi proastă serveam nişte replici pe apucate în concordanţă cu starea mea, dar am învăţat să mă abţin, să fiu la fel de calmă cum sunt de obicei în realitate şi să răspund astfel încât să nu dăm block şi la revedere.

Nu spun că trebuie să ne cenzurăm, dar dacă am gândi toţi de două ori înainte să postăm şi nu ne-am duela imediat în ironii ieftine, am câştiga mai mult respect decât dacă am fi scris 10 super posturi despre cum să fim fericiţi. Cred că modul cum ne comportăm şi interacţionăm pe reţelele sociale afectează publicul care ne citeşte blogul. Un om care scrie bine pe blog şi nu face eforturi să atragă simpatie din partea celorlalţi (nu doar din partea liderilor de opinie) are de pierdut.

Personal, mi-am câştigat mulţi cititori din interacţiunile online prin reţele, forumuri sau e-mail.

De ce am simţit nevoia să scriu despre asta? Pentru că de multe ori s-a întâmplat să văd mail-uri, reply-uri sau comentarii în care autorii parcă îşi dădeau silinţa să strice relaţii, nu să le construiască ;)

Spuneam într-un post pe Facebook următoarele: “Reţelele sociale se duc, messenger-ul rămâne”. Pentru mulţi primul gând a fost Facebook vs. Yahoo Messenger. Nu cred că este cazul unei bătălii, ci a influenţei Facebook-ului în cazul comunicării pe messenger-urile clasice şi dezvoltate (nu doar Y!M).

Cum spunea Andrei in post, messengerul e un mediu online cu feedback instant, iar asta aduce avantaje şi dezavantaje. În lista de messenger am peste 200 de contacte. Mi-ar fi imposibil să ţin legătura cu toţi prin conversaţii unde trebuie să dau instant răspunsuri. Nu mereu am timp şi dispoziţia necesară. Însă nu vreau să pierd contactul cu ei. Aici şi-a intrat în rol Facebook care mă ajută să economisesc timp şi sa îmi păstrez aproape cunoştinţele.

Unul din efecte este că pe messenger nu mai conversez cu 90% din contacte. Totuşi, nu mă pot desparţi de el. Cu prietenii apropiaţi vorbesc zilnic şi nu pot accepta ca discuţiile să fie limitate de un chat sărăcăcios pe Facebook. Şi mai e ceva: file sharing-ul. Unele lucruri nu pot fi făcute publice, dar cer să fie împărtăşite cu prietenii J

Dacă Facebook ar dezvolta un messenger direct în browser tot nu le-aş elimina pe cele clasice. Sa acord atât de multă încredere ?

Îmi place Facebook, dar nu mi-ar conveni ca orice nevoie de comunicare să depindă de el. Dacă nu ar funcţiona din diverse probleme, eu nu aş mai avea acces la nimic. Ţin minte că n-a mers într-o seara preţ de câteva minute bune şi oamenii s-au alarmat pe Twitter.

Dar Youtube vs. Facebook ?

Recunosc că am postat anul trecut pe Youtube un montaj cu fotografii din facultate, iar acum mă gândesc dacă nu era mai bine să îl urc pe Facebook. Pentru că sigur colegii îl revedeau mai des. Aşa mi se pare că s-a îngropat în Youtube şi cine ştie cine mai dă de el…

Tendinţa ar fi ca pe Facebook să postăm clipurile personale şi să lăsăm Youtube pentru huge stuff care ar trebui să ajungă la un public cât mai mare.

Toate datele noastre la un loc – cine câştigă ?

Avem zeci de conturi care ne cer diverse date. Personal, până la Facebook nu foloseam nicio adresă de e-mail oficială şi nu mi-am dat numele complet şi datele de contact pe nicăieri. Acum deja văd cum pe diverse site-uri unde ai nevoie de un cont, te poţi loga direct prin contul de Facebook. Is that ok? În afară de Jumo şi Quora n-am acceptat asta pe nicăieri.

Pe de altă parte, pe măsură ce Facebook se dezvoltă, noi expunem şi mai multe informaţii despre noi. Cum ar fi de exemplu să se păstreze o arhiva a discuţiilor pe chat? Sau să se indexeze cumva răspunsurile noastre la quizz-uri (de multe ori poţi bifa răspunsuri la întrebări personale, fără să îţi dai seama)?

Aş fi continuat discuţia, dar sunt obosită. Dacă cele de mai sus v-au dat un pic de gândit, exprimaţi-vă şi stăm de vorbă

Citind bloguri din randul celor cu un public redus – da, uite că eu nu le urmăresc doar pe cele populare, am observat câteva lucruri interesante. Înainte de toate, menţionez că e vorba de peste 200 de bloguri vizitate în ultimele două săptămâni.

În primul rând, mi s-a părut conţinut mai puţin decât în anii trecuţi, dar mai bun. M-am pierdut în multe posturi despre teme de tot felul de la păreri despre România, presă, oameni, străinătate la poveşti despre experienţe în calitate de voluntari, turişti, emigranţi, angajaţi sau angajatori s.a. Însă la arhive am văzut că în 2010 cam toţi au fost mai puţini activi pe blog decât în alţi ani.

Apoi, am regăsit mai multă implicare în cauze sociale. Ca voluntari sau promovând diverse iniţiative. Is it just me or are we getting better? Începem să ne asumăm nişte roluri în calitate de bloggeri, iar unul din ele este să sprijinim ceea ce este bun şi sustenabil. Asocierea noastră cu o campanie transmite ceva despre noi. După un banner sau câteva posturi îţi dai seama care e eco, donează sânge, iubeşte animalele sau donează bani pentru o cauză nobilă

Iar la final, închei tot cu un aspect pozitiv. Mulţi am exprimat prin posturi sau comentarii ce ne dorim în 2011. Impresia mea pe scurt: vrem mai mult – de la noi, de la cei din jur, de la autorităţi, companii, lideri ş.a. Acum să vedem şi ce vom face… O idee este să încurajăm în continuare campaniile de responsabilitate socială, să oferim iniţiatorilor feedback-ul nostru şi să nu ne ferim să menţionăm lucrurile negative. Sună banal, dar încă sunt reţineri.

Jumo.com este o reţea de socializare lansată recent de catre Chris Hughes, co-fondator Facebook. Reţeaua este dedicată cauzelor caritabile, având ca scop sprijinirea ONG-urilor din întreaga lume (sursa).

Când mi-am făcut cont am putut alege să urmăresc profiluri din zonele: artă şi cultură, educaţie, mediu şi animale, sănătate, drepturile omului, pace si guvernare, sărăcie. Am bifat pentru început sa dau follow câtorva organizaţii educaţionale şi de protecţie a mediului.

Sunt curioasă cum şi în ce măsură vor comunica utilizatorii. Fiind o reţea care uneşte oameni care îşi doresc să fie la curent cu problemele globale, să contribuie la rezolvarea lor sau mai frumos spus „să lucreze împreună pentru a schimba lumea” (Chris Hughes), e limpede că interacţiunea va fi mai disciplinată decât pe Facebook.

Că tot veni vorba, nu îţi poţi face cont dacă nu ai un profil pe Facebook. De asemenea, aduce un pic cu super-reţeaua amintită şi cu Twitter, prin diverse elemente (buton de „Like”, sistemul de „followers” etc.)

Nu mi-am alocat încă mult timp să-i cercetez interiorul mai bine, cred că în weekend voi face asta. La prima vedere îmi place. Conţinut, formă, organizare, blog… şi încă e în varianta beta

Nu te învaţă facultatea, părinţii sau angajatorul cum să îţi faci o imagine bună. Trebuie sa îţi dai seama singur că ai nevoie de o imagine bună dacă lucrezi în relaţii publice. Sigur că există multe resurse despre personal public relations, dar nu la toţi ni se trezeşte din senin curiozitatea de a afla mai multe. Atunci ce rămâne după ce înlături orice sursă care te poate învăţa cum sa fii un om de PR care el însuşi are parte de un bun PR?

Sunt de părere că îţi trebuie un al 6-lea simţ pentru asta. L-aş numi intuiţie, dar nu e întocmai cuvântul potrivit. În fine, ceva între simţ şi intuiţie. Din păcate, nu se găseşte în orice angajat în relaţii publice. Miezul de comunicator se vede atunci când în anumite situaţii, când alţii ar da cămaşa de pe ei să fi existat un ghid de bune maniere în PR care să le spună cum să procedeze, te-ai descurcat datorită înclinaţiilor tale.

Am spus cele de mai sus ca să înţelegeţi cât de cât de ce m-am gândit la expunerea noastră, a celor care lucrează în relaţii publice, în mediul online. Cred că ne împărţim în 4 categorii: cei no-name pe care îi google-uieşti şi apar doar pe site-ul agenţiei/companiei, cei timizi care încearca apa cu degetul – au un blog sărăcuţ, un cont pe o reţea socială abia folosit, cei moderaţi – nu se agită strident pe nicăieri, dar nici nu revoluţionează ceva şi cei neliniştiţi – postează orice, oriunde, oricând.

Nu critic pe nimeni, căci fiecare persoană din categoriile de mai sus completează o echipă. Nu pot fi toţi de acelaşi fel. Dar sunt câteva lucruri pe care vreau să le punctez:

- a nu exista deloc în mediul online ca PR-ist ai de pierdut. Trebuie să recuperezi prin altele, altfel rişti să rămâi în urmă şi nu doar în privinţa cunoştinţelor despre social media.

- ne place Facebook-ul şi e mişto să arăţi prin el cum e persoana dincolo de un CV. Dar dacă jumătate din pozele tale sunt cu o bere în mână şi cu outfit de club m-aş gândi a doua oară dacă vreau să te am coleg/ă atunci când trebuie să lucrăm vinerea peste program.

- ceea ce scrii, scris rămâne. Dacă te apuci să înjuri o companie, ecologia, CSR-ul etc. gandeşte-te că poate cândva vei fi nevoit să ai de-a face cu ele. Iar cei din zona lor vor putea şti ce ai spus tu la un moment dat.

- e benefic pentru o agenţie/companie să aibă angajaţi PR-işti activi în mediul online. Dar nu exagera postând că s-ar putea să se sature cei care te urmăresc. Ar fi mai ok să te gândeşti înainte ce ai mai important de transmis şi apoi să postezi. Să aflu zilnic că bei o cafea la Starbucks sau că azi ai decis să porţi roz nu mă interesează.

- blogul n-ar trebui să fie chiar cimitirul tuturor ideilor tale. Când vreau să mă relaxez citind lucruri banale si amuzante am pentru asta o lista speciala în Google reader. De la tine nu vreau să aud că urăşti femeile, bărbaţii, copiii, ţiganii, ecologiştii, epilatul cu ceară pentru că nu vreau să mă gândesc la toate acestea când te întâlnesc pe la evenimente.

- nu fi prea impersonal pentru că nu ai nimic de pierdut dacă arăţi cine eşti atât cât trebuie şi cum trebuie. Dar nici prea personal pentru că suntem prieteni virtuali, nu colegi de cameră.

- nu lăsa să se vadă cum gâdili bloggerii cu trafic.

- povesteşte despre evenimentele la care mergi, postează pe twitter de acolo, informează despre ce a zis cutărică, dar nu uita să mai povesteşi ce lucruri frumoase ai făcut tu şi ce gânduri interesante ai.

Părerea mea e că uneori ne ia valul (mă includ) şi uităm că nu ne permitem să afişăm orice pe Internet care are legătură cu noi. Dacă am greşit cu ceva în cele de mai sus, corectaţi-mă

Ieri seară cel mai fidel cititor al blogului meu – adică mama, mi-a atras atenţia că nu am mai scris de o lună pe blog. Ştiam asta, dar am ignorat complet scrisul pe aici. În timp ce online-ul e plin de disperaţi care nu mai ştiu pe unde şi cum să îşi facă simţită prezenţa, eu am lăsat să se pună praful tocmai pe cartea mea de vizită.

Am atâtea de zis şi le împart cu un cerc restrâns de prieteni sau pe Facebook în puţine cuvinte. Până şi pe Twitter am intrat mai des în ultima perioadă ca să mai public una alta…

De fapt, din cauza Facebook-ului am uitat de nevoia de a avea un blog. Pentru că ştiu că acolo am un public de 600+ de oameni care mă citesc şi reacţionează. M-a luat valul cu chestia asta şi am uitat de comunicarea prin blog.

Şi ca să înrăutăţesc situaţia, am citit tot mai rar bloguri româneşti. De pe Twitter şi Facebook aflam una, alta despre ce subiecte se discută şi ce mai gandesc cunoscuţii. În ritmul ăsta devin genul acela de internaut care serveşte doar ce i se dă direct şi nu caută mai mult. Nu e stilul meu!

Datorită job-ului am vizitat într-o săptămână vreo 700 de bloguri. A fost un experiment unic. Am simţit că trec dintr-o lume în alta. Din relatări încărcate cu ură la altele cu bună dispoziţie şi umor. Sunt multe bloguri frumoase, cu autori interesanţi – uite chiar idee: voi începe să recomand periodic bloguri care merită răsfoite şi care nu sunt foarte populare.

În altă ordine de idei, pe mine blogul m-a ajutat mai mult decât oricare altă reţea socială. Trebuie să îl ridic cumva. Aşa că wait and see!

…În Spania.

Pe scurt, pe 29 septembrie au manifestat sute de mii de spanioli în marile oraşe împotriva Guvernului şi mediului privat. Nemulţumirile pe care şi le-au exprimat pe un site dedicat grevei din ziua respectivă sunt asemănătoare cu cele ale românilor care nu au ieşit în stradă la manifestări până acum. E vorba de cei care lucrează în companii, de cei care termină studii superioare şi nu reuşesc să se angajeze, de cei care vor să îşi deschidă o afacere, dar statul parcă le pune piedici în loc să le faciliteze acest lucru ş.a.

Printre cerinţele lor au fost: creşterea salariului minim (în Spania este în jur de 630 de euro pe lună, iar în Franţa 1320 de euro. Noi ce să mai zicem…), plata orelor suplimentare de muncă, renunţarea la contracte de probă sau temporare şi un sistem universitar mai avansat, cu mai multe gratuităţi pentru studenţi.

Ce s-a întâmplat pe Facebook

Am găsit pe net un articol care vorbea exact despre cum s-au mobilizat internauţii pentru grevă. De aici, mi-a fost uşor să dau de discuţiie de pe Facebook şi Twitter.

Dacă pe Facebook dai la search „huelga general” (grevă generală) vor fi afişate câteva sute de rezultate. Încearcă apoi să cauţi şi „grevă România”, „grevă” sau „grevă generală”. Da. Mai nimic nu apare.

Cea mai populară pagină dedicată grevei generale din Spania are 60.836 de fani. Au fost postate de către aceştia 384 de fotografii, 22 de topicuri de discuţii, peste 350 de postări pe perete (nepunând la socoteală comentariile) doar în ziua de 29 septembrie şi 136 de review-uri.

Îţi dai seama din discuţii că greva nu a fost întocmai cum s-au aşteptat. Mulţi s-au trezit singuri prin centrele oraşelor pentru că lumea nu s-a adunat. Unii postau de pe mobil că sunt în piaţa X şi că aşteaptă să mai vină manifestanţi, alţii că sunt pe picior de plecare către centru sau că nu mai pot veni pentru că au intervenit diverse lucruri. Toţi primeau răspunsuri, se ajutau sau se autocriticau pentru că au fost laşi.

Totuşi, în Barcelona au ieşit 400 de mii de oameni şi s-a lăsat şi cu violenţe. Nu intru în detalii, însă au fost interesante câteva postări din partea asta. Pe un grup, cineva aflase că unele companii (spunând şi locurile unde se află) şi-au ameninţat angajaţii că dacă fac grevă îi concediază. Aşa că i-a încurajat pe cei de acolo să protesteze la sediile acestora. Discuţii pe tema asta au fost multe. Dacă ştiţi un pic de spaniolă daţi click pe print-screen-ul de alături şi veţi vedea una de acest gen.

S-au creat şi grupuri contra grevei generale, dar mai slabe. Un exemplu este un eveniment numit „Pe 29 septembrie toată lumea la muncă!” la care au confirmat peste 8000 de oameni şi au refuzat peste 5000. În descrierea event-ului este menţionat că a merge la serviciu în această zi este  o formă protest faţă de Guvern şi sindicate, dar arătată prin muncă.

Ce s-a întâmplat pe Twitter

În ziua cu pricina, la ora 10.00, #huelgageneral era printre primele trending topics din lume. S-a dat bătălie între #yonovoy , #yovoy si #huelga. M-am uitat peste tweet-urile de pe 29 septembrie care evident conţineau la greu păreri, frustrări şi nemulţumiri legate de lipsa de curaj sau invers – prea multă atitudine, traficul blocat în unele oraşe, liderii de sindicat ş.a.

Pentru oricine interesat hash-tag-urile au fost o pepinieră de informaţii. Am ajuns să deschid N tab-uri cu relatări de pe bloguri, fotografii făcute de către cei care se aflau la momentul respectiv protestând în oraş şi filmări postate pe Youtube. Numai scanând câteva zeci de tweet-uri  îţi poţi face o idee în ce locuri a avut loc proteste, până la cât şi cum s-au comportat oamenii şi poliţia.

Pe Youtube

Clipul pentru anunţarea grevei a fost postat pe 9 septembrie şi nu a strâns decât 4.465 de vizualizări, în timp ce clipul contra grevei a avut 12.759 de vizualizări şi a fost postat cu 2 zile înaintea evenimentului. Materiale video de pe 29 septembrie sunt multe şi au avut parte de mii de vizualizări. Cred că cel mai popular este acesta cu aprox. 10.000 de vizualizări în 8 zile şi 147 de comentarii.

Pe Youtube discuţiile nu au fost la fel de civilizate precum cele de pe Twitter şi Facebook. Utilizatorii şi-au permis să aibă un limbaj mai agresiv pentru că acolo încă sunt un nobody dintr-o mulţime de certăreţi nobody. De aceea, nu prea am avut răbdare să le citesc comentariile (semănau cu ce se întâmplă în ro la sfârşitul articolelor de pe site-urile de presă)

Însă în rest cred că vreo 2 ore am tot citit tweet-uri, postări pe Facebook şi de pe bloguri. Chiar dacă greva nu a fost un succes, în mediul online n-aş spune acelaşi lucru. Au format o comunitate, a existat interacţiune în permanenţă şi au contribuit la impactul grevei, chiar dacă cei mai mulţi au lucrat în acea zi. Oricând pot relua mişcarea pentru că deja au experimentat mobilizarea online. Şi-aşa a fost a 7-a grevă din istoria ţării – e timp să exerseze. În Bucureşti nu trece săptămână fără scandal în Victoriei-Cotroceni. Diferă organizarea şi… multe altele pe care nu le mai îndrug aici.

Avon Connects este reţeaua socială dezvoltată de Avon pentru reprezentanţii companiei, dar şi pentru clienţi sau potenţiali clienţi. Am auzit de ea la Webstock şi m-a ros curiozitatea să văd despre ce e vorba. Pentru că ideea chiar mi s-a părut mişto, mi-am făcut cont.

La prima vedere mi s-a părut un hibrid. Site-ul conţine materiale informative, bloguri şi discuţii între membrii înregistraţi structurate ca cele de pe forumuri. Nu mi-a plăcut la început amestecătura asta. Căutam direct să văd ce fel de useri sunt şi ce discută. Dar am dat peste nişte materiale mişto – băieţi dacă citiţi postul ăsta va trebui să daţi skip la partea asta. De exemplu am stat 8 minute să mă uit la un clip în care se machiază o tipă, iar cu ocazia asta am aflat cum arată şi la ce este de folos un iluminator ))

Trecând la lucruri mai serioase, ţi-ai putea petrece vreo 2 ore pe site la început pentru că găseşti tot felul de materiale informative şi discuţii interesante. Tipele înregistrate nu sunt chiar atât de analfabete şi mahalagioaice ca cele de pe Kudika – fără supărare dar când am intrat prima şi ultima dată pe forumul acela am crezut că s-au mutat acolo mall-ul din Vitan şi piaţa Rahova. Pentru companie e un avantaj că îşi prezintă produsele prin intermediul celor care le folosesc, nu doar prin broşură. Iar păreri de rău nu prea am văzut să fie. Un punct slab este că interacţiunea între utilizatori este cam scăzută. Rar un topic atrage multe postări.

Site-ul îţi oferă posibilitatea să intri în legătură cu un reprezentant Avon din zona ta. M-am folosit şi eu de funcţia asta şi am căutat pe cineva din Bucureşti. M-am dezumflat repede când am mi s-a afişat doar unul din oraşul meu. Dacă vreau altul trebuie să reiau căutarea. De fiecare dată îmi este afişată doar o persoană despre care nu pot afla decât datele de contact. Ar fi fost mai drăguţ să văd un profil, o recomandare, un ceva care să mă ajute să îmi fac o impresie.

Nu-mi place că sunt cam împrăştiate zonele site-ului. Am bâjbâit să regăsesc clipul despre care v-am zis mai sus pe care îl văzusem în urmă cu vreo 2 zile. Parcă nu e pus în valoare nimic anume. Până la urma care e scopul principal? Să citesc despre Avon sau să interacţionez şi prin asta să aflu mai multe despre Avon?

Per total ideea mi se pare bună şi site-ul are potenţial. Păcat că nu se văd cei 15 oameni care se ocupă de el (conform declaraţiilor făcute la webstock). Deocamdată îmi ţin contul mergând pe ideea că… nu se ştie.

Am crezut că am terminat poveştile despre FCRP până acum 15 minute când m-a sunat Gabi să mă întrebe despre facultate. Aşa mi-am dat seama că am omis câteva lucruri importante de care ar fi interesaţi viitorii studenţi.

Despre cămine

Chiria pe o lună este în jur de 100 de lei. Unele se află în Băneasa – două corpuri mai exact: B1 şi B2. Pentru că nu le-am vizitat niciodată, voi reda câteva impresii lăsate pe forum de către alţi colegi:

„Eu stau la caminele din Baneasa. Camerele sunt super mari, deci la faza asta nu e nicio problema. Parchetul e nou, avem termopane, destule dulapuri si mese, paturile sunt ok. Fac cam 10 min pana la ratb. Cainii sunt inofensivi si nu o sa dati aproape de nimeni pana ajungeti la ratb (e destul de singuratica str. Biharia) asa ca nu va faceti griji de hoti. Baile sunt cam aiurea, insa te obisnuiesti. E foarte liniste pe aici, adica n-o sa vedeti petreceri zi de zi, poate doar cate una la nu stiu cat timp. Fac cam 40 de minute din camin pana la facultate. Caminul in B1 costa 70 de lei pe luna, ceea ce este extrem pe putin (parerea mea). Sper ca v-am fost cat de cat de ajutor”

Observaţii: Nu există baie în cameră, ci pe etaj.

„Eu stau in B2 asa ca nu am problema cu baia. e mai mult decat multumitor: am doua bai in camera, una cu chiuveta si vas wc si una cu chiuveta si dus. stam 4 fete in camera si chiar nu avem niciun fel de probleme din punct de vedere al confortului. (pt B2- 90 lei/luna)”

Mai există un cămin în Cernica unde stau numai băieţi. Chiria este de 100 de lei pe lună, iar condiţiile din câte am înţeles sunt mai ok decât în Băneasa. Dezavantajul este că faci o oră şi ceva până în centru. SNSPA-ul a pus la dispoziţie nişte microbuze, dar mai sunt maxi-taxi-uri pe care le poţi lua până la metrou.

*Studenţii care au părinţii profesori nu plătesc căminul.

Despre bani

Taxa anuală este de 2400 de lei – cel puţin atât era ultima dată. Poţi plăti intregral şi atfel ai parte de o reducere de 200 de lei sau în două sau trei rate. Odată ce ai intrat trebuie să plăteşti prima rată până pe 31 octombrie. Nu te dă nimeni afară dacă întârzii plata celorlalte rate, însă se pun penalizări.

Cantina este micuţă, dar mâncarea este ieftină şi bună. Păcat că este deschisă doar între orele 12-15. Poţi merge la cantinele de la ASE care sunt apropiate şi sunt mai mari.

Job găseşti dar nu pică din cer. În primii doi ani abia obţii unul în domeniu. Dar dacă eşti perseverent poţi găsi ceva ok ca să te întreţii.

Despre cursuri şi seminarii

Am mai vorbit în partea întâi despre orar şi altele. Am de adăugat următoarele:

- la curs profesorul predă, tu notezi dacă vrei. În cei 3 ani am avut doar 3 cursuri cu prezenţă obligatorie, în rest poţi ajunge când ai timp;

- la început de semestru fiecare student primeşte câte un cd care conţine cursurile în format pdf şi teste de verificare;

- foarte puţine cursuri sunt tipărite. Dacă nu le poţi citi în format pdf, le poţi cumpăra printate de la un xerox aflat în Piaţa Romană. Preţurile sunt între 12 lei şi 20 de lei un curs;

- seminariile sunt din două în două săptămâni. În general prezenţa contează, dar şi mai mult contează să fii activ. Dacă ai job, poţi merge la o grupă dimineaţa (de la 8 la 10) şi apoi să dai fuga la birou;

- în general profesorii îţi pun la dispoziţie bibliografia în format word sau pdf pe forum. Pentru a le citi pe cele care nu se găsesc în format electronic mergi la Biblioteca Centrală Universitară şi citeşti acolo. Cărţi nu poţi lua acasă. Un abonament anual la BCU costă 15 lei.

Ce poţi face după facultate

Teoretic vei fi specialist în Relaţii Publice.

Orice companie, instituţie publică, ONG sau persoană publică are nevoie de specialişti în PR dacă vrea să existe pe lumea asta mai mult decât în acte. Noi ne ocupăm de informare, de imagine, de schimbarea comportamentelor celor din jur prin comunicare. De exemplu poţi lucra în planificarea şi implementarea campaniilor electorare, în campanii de lansare a unui produs, în campanii de responsabilitate socială, poţi lucra în agenţii unde te-ai ocupa de comunicarea pentru diverşi clienţi sau într-un departament de relaţii publice din cadrul unei organizaţii.

Găsiţi pe net suficiente articole despre specialişii în PR pentru a vă face o idee. E o meserie frumoasă, dar nu pentru comozi. Cere multă pasiune şi implicare, dar veţi vedea acestea la timpul potrivit.

Dacă aveţi întrebări feel free to ask

Vezi si: FCRP partea I, FCRP partea a II-a, FCRP partea a III-a si FCRP partea a IV-a.

Termeni cheie ai anului 3: proiecte, presiune, echipă. Am avut materii precum Gestionarea Crizelor de Imagine, Mass –media şi societatea, Campanii de relaţii publice, Patologii şi terapii comunicaţionale, Antropologie politică, Imaginea liderilor, Managementul proiectelor şi Strategii şi tehnici de atragere a finanţării de la UE, unde la toate am avut de facut cel puţin un proiect pentru a intra în examene.

Alte materii: Analiza imaginii organizaţiilor – unde obligatoriu trebuia să dăm 2 teste de seminar, Etica şi dreptul comunicării – un curs aberant, Managementul resurselor umane, Istoria comunicării politice – cu domnul Bogdan Teodorescu, un profesor cum rar ţi-e dat să întâlneşti (în sensul bun) şi Relaţii Publice în context internaţional – un curs deosebit, care te loveşte fix când eşti mai dezamăgit de facultate şi îţi aminteşte de ce ai ales FCRP-ul şi nu altă facultate.

De licenţă nu vreau să vorbesc încă.

Postul acesta nu vreau să mai fie un roman precum celelalte. Vreau doar mai spun că până la final FCRP-ul a fost o şcoală a vieţii. Da, poate sună prea dramatic, dar chiar aşa este. Înveţi: să fii diplomat, dar să te explimi liber, să ai încredere în forţele proprii, să te pui în valoare, să te stăpâneşti când trebuie, să îi descoperi din grămada de oameni mişto pe cei cu adevărat valoroşi, să îţi testezi calităţile, să îţi afli defectele, să înţelegi comportamentul, atitudinea şi vorbele celor din jur dincolo de ceea ce par să transmită, să te autodepăşeşti, să fii responsabil şi lista ar continua cu multe altele.

Ce perspective îmi oferă facultatea? Niciuna. Şi nu cred că există vreo facultate din România care oferă aşa ceva. Singur trebuie să te zbaţi să faci ceva cu viaţa ta după studii. A citi câteva cursuri şi a da nişte examene e simplu, iar notele nu te ajută în niciun fel decât dacă vrei să faci un master în străinătate. A-ţi păstra entuziasmul, energia şi spiritul acela bătăios de „never give up” e mai greu.

Vezi şi: FCRP - partea I, partea a II-a, partea a III-a şi partea a V-a.

Rămăsese să povestesc despre anul al doilea. Materiile s-au împuţinat, dar s-au şi îngreunat în primul semestru. Am avut două examene orale la Politologie, respectiv Semiotică şi altele scrise/grilă la Geopolitică, Retorică, Publicitate.

La Retorică puteai alege o evaluare permanentă şi un proiect final pentru a nu mai da examenul, iar la Publicitate aveai până la final de făcut două campanii pentru a intra în examen.

La Politologie şi Semiotica era foarte importantă activitatea la seminar pentru a obţine un punctaj mare la examen. Am dârdâit toţi de emoţii la examenele de la aceste materii. Cum spuneam, probele au fost orale şi s-au desfăşurat de-a lungul unei săptămâni fiecare. Aşteptând afară te luau toate spaimele mai ales când ieşea câte un coleg şi anunţa că a fost picat. Proba orală de română de la bacalaureat a fost nimic pe lângă ce e aici.

Seminarul de Semiotică a fost o abrambureală. Nu mi-a plăcut cum se desfăşura, dar oricum anul următor nici nu a mai fost un seminarist la această materie. Cu toate acestea, profesorul de la curs, domnul Dumitru Borţun, este considerat de majoritatea dintre noi drept unul dintre cei mai buni profesori pe care i-am avut. Cred că vorbele unei colege redau cel mai bine ce a însemnat acest curs: „Borțun face din fiecare curs o lecție de viață”. Dacă aveţi răbdare citiţi în postul ei despre câteva diferenţe între FCRP şi o altă facultate.

Nu pot să nu zic nimic de darul de a preda al domnului rector, Paul Dobrescu. A fost un scandal prin presă, total nefondat, despre numirea sa în funcţie ca rector al SNSPA-ului. Sincer nouă nu ne-a păsat de asta pentru că pentru noi este un profesor bun. Îmi pare rau că numai jumătate din studenţi au făcut cursul cu dumnealui şi l-au putut asculta cum explica şi întreba: „Măi aţi înţeles?” – iar dacă nu răspundea nimeni nimic, relua pentru a fi sigur că plecăm cu ceva în cap de la curs.

Iar domnii Frigioiu şi Fitzek de la Politologie au fost un duet aparte. Domnul Frigioiu este o enciclopedie vie, de multe ori chiar recitându-ne discursuri ale politicienilor, iar domnul Sebastian Fitzek este un seminarist care vorbeşte extrem de mult, dar nu pentru că îi place să se audă, ci pentru că simte nevoia să ne explice şi să ne spună cât mai multe.

În afara facultăţii am organizat balul bobocilor. Ce a fost ciudat: se formaseră două echipe care vroiau să organizeze, fiecare având un proiect, dar domnul prodecan Dumitru Iacob a decis că trebuie să existe un singur proiect. Iar noi nu puteam pica la pace nicidecum…

Aşa că ne-a invitat în biroul dumnealui şi a plecat, lăsându-ne să discutăm, să ne păruim, să facem ce-o fi pentru a realiza împreună un proiect. Şi asta s-a întâmplat – mai puţin păruiala : ). Mi-am dat seama pe parcus că cei din echipa adversă nu erau precum credeam şi mă bucur că în final am reuşit să facem un bal deosebit.

Şi gata ce-a fost frumos…

În semestrul al doilea am făcut aşa: Tehnici de Redactare, Tehnici şi Strategii de PR, Cultură şi comunicare, Training, Comunicare audio-video şi Conceperea şi elaborarea ziarului, ultimele trei fiind opţionale.

Primele două, cele cu tehnici au fost frecţie. Să zicem că la Redactare am făcut la seminar un comunicat, o ştire, o conferinţă de presă, dar la Strategii de PR… Numai când te gândeşti cum sună pare important – ei bine nu. Cursul e o aberaţie despre un model de PR inventat de profesor.

Începuse să mă enerveze facultatea pentru că nu mai făceam nimic practic şi nici nu mai învăţam ceva util. Ce m-a scăpat de ea a fost primul meu job – PR Executive la Olimpiadele Comunicării, concursul la care participasem cu un an în urmă. Nu l-am obţinut prezentând un CV, ci blogul a fost cartea mea de vizită.

Am lipsit tot semestrul de la facultate şi n-am regretat decât că m-am răcit de colegi. Mi-am lăsat pe toamnă trei restanţe pe care le-am luat. Rezultatele nu mă mai interesau demult, iar de multe dintre prieteniile din facultate devenisem dezamăgită. Ştiţi cum e când încep mulţi să te muşte de ceva când ei stau degeaba şi tu te zbaţi să începi o carieră? Dacă nu, vor avea grijă colegii să ştiţi.

Ultima parte o dedic anului 3, un an care concurează cu primul pentru cel mai drag din facultate. Cum aşa? Eh…

Vezi şi: FCRP - partea I, partea a II-a, partea a IV-a şi partea a V-a.

Cred că primul an de facultate a fost cel mai frumos. După agitaţia din prima săptămână am făcut cunoştinţă cu agitaţia de pe forum. Ne ajutam între noi cu informaţii, stăteam până la ora 3 dimineaţa postând offtopic toţi din anul întâi, ne hlizeam la glume şi ne agitam ca nişte copii de grădiniţă la anunţarea primei petreceri în cinstea bobocilor: Cârmâz party : )

Cine mă întreba cum mi se pare la facultate începeam să turui cât de fain e şi ce colegi mişto am şi ce profi şi ce materii! Eu care veneam de la un liceu de mate-info unde vorbeam cu profesorii în cifre şi formule, normal că eram entuziasmată de toate cursurile…

După vreo 2 luni am început să mă plâng de cât de greu e. Aveam obligatoriu proiecte şi prezentări (în echipă sau nu) la fiecare materie aproape. Nu-mi cunoşteam prea bine colegii de echipă, unii munceau mai mult, alţii mai puţin şi de aici au apărut primele frustrări.

Aveam ca materii: ICRM (Istoria culturii române moderne) – unde dacă obţineai 9 sau 10 la seminar (asta însemnând participare+ dosar cu referat, prezentare de text şi recenzie de carte) scăpai de examen, Filosofie, Imagologie – unde dădeam test la fiecare seminar din curs şi din bibliografie, Management & Marketing, Teoria Comunicării, Conflicte şi comunicare în sec. XX, Introducere în Sociologie, Introducere în Relaţii Publice, Tehnici de cercetare şi redactare în ştiinţele sociale, Informatică, Engleză/Franceză, Protocol Instituţional, Tehnică şi artă fotografică şi Teoria organizaţiilor. Sună bine sau nu?

Titlul e mai puţin important, ci conţinutul cursului şi profesorul contează. Spre exemplu la Filosofia Comunicării domnul Macoviciuc a fost un profesor excepţional, cu dar în a le preda studenţilor şi a le acapara atenţia, deşi mulţi dintre noi nu învăţasem filosofie până atunci şi nici nu eram pasionaţi de ea. Nu o să îl uit nici pe domnul Hlihor  care a spus odată că dacă studenţii nu sunt atenţi în sală şi vorbesc este vina profesorului şi că este responsabilitatea acestuia să-i facă să fie dornici să asculte, nici pe doamna Pânzaru care ne preda, ne explica şi încerca să plecăm de la curs deja cu nişte noţiuni, nici pe domnul Pricopie care a ridicat sala în picioare la intrarea în sala de examen, iar lista poate continua.

Totuşi am avut câteva episoade urâte cu domnul Schifirneţ, profesorul de Introducere în Sociologie. Ne-a pus să facem recenzia cărţii dumnealui intitulată „Forme fără fond- un brand românesc” în maxim 3 pagini parcă. De fapt nu recenzie, un fel de referat dar care să comenteze cartea lui – n-am înţeles nici azi ce dorea de la noi. I-am trimis toţi referatele pe e-mail aşa cum a cerut şi 99% dintre noi am luat sub 5. Motivele erau stupide şi pentru că a ieşit un scandal monstru, unii colegi dorind chiar să facă reclamaţie la decanat, a renunţat la cele 3 puncte pe care le avea referatul (deci dacă nu îl făceai puteai lua maxim 7), dar nu înainte de a spăla cu noi pe jos pe… Forum.

Avea 20 de oameni maxim în sala de curs pentru că dumnealui înţelegea prin predare citire din cursul tipărit. Odată a făcut un slide cu print-screen-uri cu posturi de pe forum ca să ne facă observaţii. În fine, sper să iasă la pensie cât mai repede…

Alte bube: note care se afişau greu, note de examen care nu erau afişate deloc şi contactai greu profesorul pentru a rezolva situaţia, profesori care mai uitau să treacă o notă de seminar.

Dar să ne întoarcem la părţi bune: profesorii nu sunt piloşi, nu te pica deoarece au trecut prea mulţi examenul şi trebuie să mai lase pe toamnă – se practică şi asta la multe facultăţi, nu îţi este ruşine să te exprimi – dacă la curs ai ceva de zis, zici, la seminar la fel. Nu îţi ia nimeni capul, ba mai rău e să nu zici nimic.

Cu riscul de a face postul prea mare, vreau să spun câte ceva şi despre Organizaţia reală şi Organizaţia Virtuală. Sunt două proiecte care se fac în fiecare an la cursul de Teoria organizaţiilor. Cei din Organizaţia reală mimează o agenţie de relaţii publice: studenţii sunt împărţiti în departamente şi funcţii, au campanii de făcut şi aproape toţi depind unii de alţii. Organizaţia Virtuală e axată pe advertising aşa că studenţii sunt împărţiţi în echipe, unde au posturi specifice unei agenţii de publicitate şi au de realizat o campanie pentru un client. La final are loc „pitch-ul” şi una din echipe iese câştigătoare. Partea cea mai frumoasă este că sunt proiecte practice, distractive, care te scot din spaţiul limitat al teoriei.

Pe lângă facultate, ne-am încercat puterile la Olimpiadele Comunicarii, un concurs care a deschis multora apetitul pentru relaţii publice. Eram cinci mucoşi de anul întâi care se vedeau pe scenă la Parlament prezentând campanii, dar care n-au ajuns în finală. Puteţi vedea echipa şi debitaţiile noastre aici.

Cam asta despre anul întâi. Eram mulţumită pentru că simţeam că am învăţat ceva util la facultatea asta, nu mai contau problemele pe care le întâmpinasem.

Nu o mai lungesc pentru că vreau sa mai citiţi şi posturile următoare. Acolo mă voi plânge un pic (mai mult) de anul 2 şi vă voi spune despre experienţa primului job în relaţii publice.  :)

Vezi şi: FCRP - partea I, partea a III-a, partea a IV-a şi partea a V-a.

Peste cinci zile voi absolvi Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice din cadrul SNSPA. Îmi amintesc că acum trei ani când am căutat pe Google despre această facultate, mai mult de două menţionări pe bloguri nu cred că am găsit. Mi-a părut rău pentru că voiam să aflu impresii ale studenţilor şi ale celor care au absolvit, pe lângă informaţiile de pe site-ul comunicare.ro. Nici acum nu sunt suficiente menţionări, drept pentru care am de gând să scriu câteva posturi din perspectiva mea despre FCRP şi anii mei de studenţie. S-ar putea să omit lucruri importante, de aceea îi rog pe ai mei colegi care vor citi posturile să le completeze şi eu voi face update-uri sau chiar un post care să cuprindă comentariile.

Voi începe cu anul 1…

Admiterea a fost foarte bine organizată şi din câte am aflat la fel a fost în următorii ani. Din cauza caniculei, la ora 7.00 trebuia să fim deja în săli pentru a da examenul. La intrare ne-au aşteptat studenţi din facultate care ne-au ghidat şi ne-au dat apă plată gratuit. Pe bancă mă aştepta o legitimaţie de admitere cu numele şi fotografia mea. În sală a intrat un profesor care a ales doi candidaţi (din câte îmi amintesc) pentru a fi martori la procesul de selectare a subiectelor.

Am avut de răspuns la şase subiecte în trei ore – eseuri toate. Nu m-am mişcat, abia am avut timp să mă gândesc. Era foarte cald, iar sala nu avea aer condiţionat, deci cred că toţi eram fleaşcă din cauza zăpuşelii şi a emoţiilor. Rezultatele s-au afişat după vreo 4 zile pe site. Parcă tot atunci am aflat şi cum suntem împărţiţi pe grupe – în ordine alfabetică şi nu aveam voie să ne mutăm de la o grupă la alta. Cu toate acestea, s-a dovedit că puteam merge la seminariile altor grupe.

Orarul a fost o surpriză. Învăţată din liceu cu ore de dimineaţă până la prânz, la FCRP era cu totul altfel. Aveam seminarii fie dimineaţa, fie în miezul zilei, în funcţie de grupă. Iar seara erau cursurile fie de la 16.30, fie de la 18.30. Menţionez că seminariile se fac la sediu, pe strada Povernei, dar cursurile se ţin în săli care aparţin Politehnicii, facultatea noastră având un contract pe termen lung cu această instituţie. Problema este că aceste săli sunt în Piaţa Victoriei şi la Polizu (Gara de Nord), în clădiri vechi şi nerecondiţionate. Mobilierul este urât, prăfuit, doar într-o sală din Polizu a fost schimbat, dar locurile sunt insuficiente pentru că multe scaune s-au rupt. Cele mai urâte săli sunt cele din Piaţa Victoriei unde am învăţat tot anul 2. Cum spuneam, în Poolizu o sală are cât de cât un mobilier nou, iar o altă sală, un amfiteatru mare, are doar lăcuit mobilierul, însă are aer condiţionat şi videoproiector.

Da, sună urât, dar nu e de fugit. Te obişnuieşti cu timpul…

În facultate există wireless, iar dacă nu ai laptop-ul la tine poţi merge în laboratorul de informatică pentru a sta pe Internet.

Una din părţile cele mai frumoase pe care le-am remarcat de la început a fost atmosfera. În prima săptămână de facultate ne-au fost ţinute prelegeri – cursuri introductive care să ne ajute să ne facem o imagine despre ce vom învăţa. Atunci a fost o nebunie… Cunoşteam o grămadă de oameni dornici să stea de vorbă, să ne cunoaştem, să facem schimb de impresii, să comentam profesorii ş.a. În general fără fiţe, deşi prin diverse articole se spunea că SNSPA-ul înseamnă talente şi figuri. Aşa o fi, însă FCRP nu înseamnă SNSPA, chiar dacă face parte din ea.

Forumul m-a ajutat să cunosc şi mai mulţi colegi din an, dar şi mai mari. Dar despre forum… în partea a doua

Vezi şi: FCRP –  partea a II-a, partea a III-a, partea a IV-a şi partea a V-a.

Mă gândeam să fac o listă cu firme ale căror produse şi servicii  le folosesc constant, fără să mă intereseze de oferta concurenţilor. Adică cele care mi-au câştigat fidelitatea  :)

Am împărţit lista în două categorii: Fan pentru că îmi place brandul şi Fan pentru că produsul m-a câştigat.

Fan pentru că îmi place brandul

Vodafone – Acum vreo doi ani am decis să trec de la cartelă la abonament. Moda de liceu cu bip-uri  şi sms-uri nu mai ţinea. Oferta lor semăna cu cea de la Cosmote, ba chiar era un pic mai slăbuţă, însă am ales Vodafone.

Danone – Am primit odată un borcănel de Muller la metrou de la o promoteriţă. A fost bun, dar n-am cumpărat. Când sunt la raftul cu iaurturi aleg direct Danone, fără să mă uit ce mai e pe acolo.

Pepsi – Aici e cu schepsis. Nu mai consum sucuri acidulate de 5 ani. Până atunci Pepsi nu lipsea de pe biroul meu. Dar şi acum când îmi e poftă de suc iau un Pepsi, chiar dacă îmi plac şi altele – printre care Coca-Cola nu face parte.

Fan pentru că m-a câştigat produsul

KFC – Eram indecisă dacă să îl trec aici sau la prima categorie. Crispy-urile alea cu sosul de usturoi bat orice fast-food, deci până o să dau de o concurenţă serioasă, râmân fan KFC.

Sony Ericsson – telefoanele astea te ţin o viaţă. Am trei. Unul este vechi de 4 ani şi merge impecabil, deşi a suferit câteva şocuri la viaţa lui. Acum îl foloseşte Mădă. Eu mai un W350i căruia i s-a rupt clapeta din cauza unei greutăţi puse pe geantă. Merge perfect şi fără clapetă pentru că nu avea încorporate tastele sau ecranul. Iar pe ultimul luat acum jumătate de an, un F305, îl încarc o dată pe săptămână, deşi vorbesc o grămadă (dar nu mă joc).

Elmiplant – şampon, creme, demachiante şi altele. Pentru mine sunt mai bune decât Garnier.

Milka – dacă e şi cu alune şi stafide… Deja nu mai contează ce zici.

Aţi putea şi voi să vă faceţi o listă să vedeţi ce iese. Eu cred că aş mai putea să adaug companii în a mea, dar dacă nu au fost printre primele înseamnă că le aleg din comoditate, nu pentru că am o afinitate pentru ele. Nu sunt un om al brandurilor. Cel puţin la haine şi încălţăminte deloc, acolo prefer multe, dar nu mă dă pe spate ceva anume. De exemplu, port tenişi, dar Converse nu m-a prins aşa cum i-a prins pe alţii.

Dacă suntem fanii unei companii pentru că ne place brandul, felicitări comunicatorilor. Dar eu aş prefera să ne orientăm mai mult după produs…

Multă lume scrie şi vorbeşte despre social media ca despre ceva de unde curge numai lapte şi miere. Dar mai puţin despre aspecte urâcioase, cum ar fi lipsa targetării publicului de către cei care se apucă de campanii online, mici acţiuni de promovare şi lenea de a da informaţii complete.

Aproape zilnic îmi aloc timp să dau ignore la fel de fel de invitaţii, mail-uri şi mesaje private care nu mă privesc sau la care am răspuns deja. De exemplu, primesc constant invitaţie pe Facebook, de la aceeaşi persoană, să fiu fană a unui blog colectiv care are prin titlu ceva cu beţivi. Ok, o soluţie  – pot da block ca să nu mai am de ce să mă plâng, dar nu în toate situaţiile e convenabilă.

Cât despre lenea de a da toate informaţiile posibile deodată… De multe ori sunt invitată la un eveniment sau să devin fană a unui proiect, dar rubrica de informaţii oferă câte un text poetic şi la final „Află mai multe de pe site”. Dacă nu explică din prima mai intră sfântu’ pe site să mai citească şi acolo printre rânduri. Şi nu e vorba că intenţiile nu sunt bune, e vorba că toţi suntem asaltaţi de mesaje cărora trebuie să le răspundem şi nu întotdeauna e timp şi răbdare de a desluşi taine.

De fapt, cred că problema mea a pornit de la timp şi de la faptul că ofertele pe Internet sunt grozave şi toate trag de noi, dar multe nu ştiu cui şi cum să se vândă. Pentru 2 iepuri trag 100 de gloante în toată pădurea – dar dacă i-au prins ce mai contează deranjul?

Aveţi idee cam câţi studenţi din Bucureşti absolvesc anual facultăţi de Comunicare? Nici eu şi nu mă rodea să aflu până când m-a intrigat o chestie despre care o să vorbesc pe parcurs.

În 2010 vom avea aşa:

SNSPA – Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice: 400 de specialişti în Comunicare şi Relaţii Publice care au studiat la zi. La ID mi-e şi frică să mă interesez câţi or fi. Dar hai să zicem un 100 şi acolo.

UNIBUC – Facultatea de Litere – specializarea Comunicare şi Relaţii Publice: 170 (sursa: aici)

UNIBUC – Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării: 240 la zi (sursa aici şi aici).

Rezultă ca avem 810 de absolvenţi de cursuri la zi plus să zicem orientativ încă 150 la ID, deci 960 de comunicatori nou nouţi pentru 2010. Fresh meat generation ’10

Din aceştia, o bună parte se orientează către alte domenii din varii motive. Să presupunem că în comunicare mai rămân jumătate. Tot avem 480 de tineri care fie au intrat în câmpul muncii încă din facultate, fie vor să facă pasul acesta la vară.

În anii trecuţi generaţiile erau tot de câteva sute de specialişti în comunicare. Teoretic – nu săriţi.

Şi acum ce m-a intrigat, domnule…

Noile angajări de la Ministerul de Finanţe:  Andrei Gheorghe drept coordonator al Departamentului de Comunicare şi Dan Bittman consilier pe probleme privind imaginea instituţiei în rândul populaţiei.

Dacă primul deja obosise după 3 zile (sursa: gandul.info), al doilea nici nu ştie încă ce presupune postul său, deşi l-a acceptat:  “Domnul Vlădescu mi-a propus acest post şi, în principiu, am acceptat provocarea. Nu ştiu încă exact despre ce este vorba, dacă domnul Vlădescu vrea ca eu să fiu un fel de portavoce a ideilor domniei sale. Rolul meu ar fi să îi aduc cât mai multe informaţii din România reală. Îşi doreşte şi oameni normali în jurul domniei sale” (sursa: gandul.info).

Incredibil. Nu mai are rost să cârcotesc pentru că o lungesc prea mult. Îi voi da un mail zilele acestea domnului Bittman în care mă voi plânge de impozitul forfetar. Jur. Poate îmi răspunde „vine o zi, vine o zi… când se va sfârşi…”.

Ca de la oameni normali la oameni normali care trăiesc într-o Românie reală, mai adaug o observaţie: ori suntem prea puţini comunicatori de se angajează cântăreţi şi prezentatori, ori cei neangajaţi sunt incompetenţi pentru asemenea funcţii, ori se angajează pe simpatie. Accept şi alte variante dacă aveţi. Răspunsul cred că îl ştim cu toţii

Cu puţin timp în urmă lucram la un proiect despre criza legată de berea Redd’s. Dacă vă mai amintiţi, prin august 2009 a fost retrasă de pe piaţă din cauza acidului malic ce-l conţinea, acid care n-ar trebui să se găsească în bere. Ursus Breweries a schimbat reţeta, înlocuind acidul malic cu acid lactic. Eu aveam nevoie de mai multe informaţii despre întâmplarea asta decât ce ofereau site-urile de ştiri, aşa că vroiam să iau legătura cu un reprezentant de la Redd’s în ideea de a afla mai multe .

Site pentru Redd’s nu există. Pe ursus.ro nu afli multe nici despre berea Ursus, darămite despre alte produse din portofoliu. Am găsit-o pe Twitter pe Mirela Gruia, reprezentantă Redd’s, dar se pare că nu prea foloseşte acel cont… În cele din urmă, am sunat la Ursus Breweries.

A răspuns o centralistă care mi-a făcut legătura cu o altă centralistă. Îi povestesc de ce sun şi o rog dacă poate să îmi dea un contact de la cineva care mă poate ajuta. Îmi dă o adresă de email a Brand Managerului, însă era vineri amiaza, iar eu până luni aveam nevoie de informaţii. O rog să îmi dea un număr de telefon şi mă refuză… „Nu, nu contactaţi-o pe mail”.

Oare jurnaliştii aşteaptă ca şi mine să vorbească cu Brand Managerul? Şi de ce cu un Brand Manager şi nu cu un PR officer?

Efortul meu şi postul ăsta n-ar fi existat dacă ar fi avut un site, iar în cadrul acestuia un Press Room. Vedeam comunicatele pe care le-au dat în perioada retragerii şi după, când a reapărut pe piaţă cu reţeta schimbată, şi mai ales contactele unui reprezentant. Plus că şi pe ei i-ar fi ajutat în comunicarea pe timp de criză.

Multe dintre ştirile apărute în online au la comentarii câteva observaţii şi completări făcute de reprezentantul Redd’s (vezi ştiri  aici, aici şi aici). Decât să dai comentarii, nu mai bine lămureşti cum trebuie publicul prin site?

Transparenţa ar trebui să fie literă de lege…

Curioasă să aflu dacă se fac campanii de CSR care ajută locuitori din Africa, am cotrobăit pe net să văd ce găsesc. Aşa am ajuns la The Bicycle Factory, o campanie iniţiată de Cadbury în Canada. Scopul a fost construirea a 5000 de biciclete care să fie donate unei ţări din Africa.

Care a fost planul

Consumatorii de produse Cadbury au pus umărul la acest proiect. De fapt, piesele le biciclete. Fiecare ambalaj de ciocolată avea un cod în interior care introdus pe website adăuga o piesă la o bicicletă. Pentru o bicicletă erau nevoie de 100 de coduri.

În 4 luni (aprilie-iulie) au fost strânse 500 000 de coduri pentru cele 5000 de biciclete care au fost duse în Ghana.

Deci ciocolate s-au vândut pe rupte, publicul a simţit că se implică alături de Cadbury, iar locuitorii din Ghana au fost mai fericiţi. Poţi să mai zici ceva?

Să vedem şi spotul:

Find more videos like this on AdGabber

(Surse: trendsupdates.com, adgabber.com)

Mă pun un pic în pielea oamenilor de comunicare aflaţi în ultimele două luni în spatele candidaţilor la preşedinţie şi mă gândesc că acum, singura lor satisfacţie este că s-a terminat războiul. Pe câmpul de luptă ei au fost, nu candidaţii.

Cred că e mai uşor să dresezi câini decât să îi înveţi pe unii politicieni să se comporte în public ca nişte diplomaţi ce sunt. Şi mai trist de atât, este că nu ştiu cât se vede munca PR-iştilor, cât se vede efortul presei care ne-a oferit în permanenţă materiale care să ne ţină în priză cu politica.

Apreciez rapiditatea şi ingeniozitatea staff-urilor de campanie. Dacă la început întrecerea a fost plictisitoare, pe final rodeam popcorn urmărind tot ce se întâmplă în jur. Azi scotea unul un mesaj şi un panou, a doua zi celălalt îi dădea replica. Azi băga unul mărul Discordiei cu un filmuleţ compromiţător, a doua zi celălalt scotea poze compromiţătoare de la întâlniri de afaceri de relaxante. Conflicte, intrigi, mânăreli pe faţă.

Politica a devenit divertisment, din păcate. Cu ani în urmă un sfert de ţară urmărea Marimar, Înger Sălbatic, Sărmana Maria, Betty cea urâtă, două sferturi fotbal şi Rambo şi ultima bucată Cartoon Network. Ca să nu generalizez, spun că foarte mulţi şi-au pierdut interesul pentru că distracţia oferită începea să se repete. La mine cel puţin, bunicii nu mai urmăresc nicio telenovelă. Seara se uită 4 ore la ştiri şi dezbateri.

Şi în politică scenariile se repetă. Dar nu ne fac să mutăm canalul, ci să fim mai agitaţi sau mai intrigaţi pentru că nu se schimbă nimic şi suntem neputincioşi în faţa acestui fapt. Nu mai vrem reluări, dar numai dintre ele am avut de ales până acum. Şi ne pierdem din timp încercând să demonstrăm că Popeye a fost mai reuşit decât Duffy Duck sau invers, când la niciuna din desene nu mai râdem.

România nu te plictiseşte. Dar te face să devii din ce în ce mai sătul de ceea ce vezi.

(picture)