Îmi venea să încep postul cu ”Românii sunt deștepți, dar…”. Cu alte cuvinte, în modul tipic al românului nemulțumit. Însă, îmi place atât de mult campania de la Rom, încât nu pot să o amestec printre cârcoteli. Așa că, voi da câteva argumente de ce merită să o susținem și să credem în faptul că românii sunt deștepți

În ciuda sistemului de învățământ slab, avem copii olimpici;

M-am plimbat anul acesta prin ţară până mi-am tocit bocancii şi mi-a pierit tot răul de maşină. Ca să vă faceţi o idee, au fost pe listă zone din Bucegi (Moroieni, Cheia, Sinaia, Buşteni, Bran, Braşov), Valea Oltului, Sibiu, Alba-Iulia, Roşia Montană, Vârtop, Deva, Hunedoara, Sarmizegetusa, Valea Jiului, Cazanele Dunării, Craiova, Comana, Târgovişte şi Constanţa. Sunt locuri minunate de văzut, oameni faini de cunoscut şi stări contradictorii de trăit: prima dată simţi că îţi creşte inima de mândrie, bucurie şi uimire, dar apoi îţi vine să strângi din obraji de dezamăgire.

Extrem de puţine obiective turistice spun o poveste! Turistul obişnuit trebuie să caute pe net sau să întrebe localnicii dacă vrea să afle mai multe despre ce vizitează. În cele mai fericite cazuri, există pliante informative la casele de bilete. Nu zic să fie puse, vorba vine, plasme în peşteri… Dar un ghid sau câteva texte bune pot face dintr-o piatră cea mai tare rămăşiţă istorică.

Pentru mine, apogeul a fost la Sarmizegetusa Regia. Dacă nu eşti român sau nu prea ştii istorie, pleci prost de acolo, căci n-ai habar ce ai vizitat şi ce încărcătură istorică au pietroaiele acelea. Singurele “investiţii” făcute sunt o hartă pe care sunt marcate obiectivele şi plăcuţe în faţa acestora, pe care scrie ce reprezintă fără să fie date detalii. Nu mai zic că pe lângă sanctuare pasc oile şi îşi lasă nevoile pe acolo…

La polul opus, este Sarmizegetusa Ulpia Traiana. Fiecare monument este însoţit de imagini cu machete virtuale care îţi arată cum era la începuturile sale şi de explicaţii în 4 limbi despre ce este, care e istoria, la ce era folosit etc. După ce pleci de acolo, rămâi mai mult decât cu imaginea unor ziduri. Tot cam aşa e şi pe la mânăstiri, biserici şi castele – toate au panouri cu un scurt istoric despre ele.

Iar ca să fiu maxim de cârcotaşă, chiar şi acolo unde există o poveste tot nu e în cea mai bună formă. Texte grele, fonturi ciudate şi informaţii puţine… De 3 ori păcat!

Partea bună e că se poate face un program frumos pe tema asta chiar din fonduri europene, care să dea de lucru multor profesionişti în turism şi comunicare. Cred că s-ar bucura de sprijinul multor comunităţi şi ar avea impact asupra turismului şi a modului cum mulţi îl percep: pe principiul mă folosesc de tot ce este dat de natură sau lăsat de la strămoşi, dar nu e treaba mea să îmbunătăţesc ceva.

Cei mai mulţi oameni de comunicare sunt femei. Asta este groaznic de minunat pentru mine. Groaznic pentru că ne înţelegem dincolo de cuvinte şi minunat din acelaşi motiv. Acum că v-am băgat în ceaţă, deşi sunt aproape convinsă că publicul meu feminin a făcut deja nişte conexiuni şi este în asentimentul meu, trecem la nişte fapte concrete.

Când o femeie vorbeşte cu o femeie despre lucruri de business e o luptă între poziţii. Pentru că noi suntem construite să ne măsurăm între noi, atât fizic cât şi intelectual. Cu alte cuvinte, care e mai deşteaptă, mai frumoasă şi ocupă o poziţie superioară.

Nu am treabă cu vânzările, dar am văzut de-a lungul timpului colegi în acţiune pe partea asta. Femeile s-au plâns că e mai greu să negocieze cu femei. Ba că sunt mai ranchiunoase, ţin minte orice chichiţă negativă din trecut… În schimb cu bărbaţii sunt mai amabile   Dacă sunteţi de altă părere, s-o auzim!

Iar când nu suntem într-un context de afaceri, public, totul e un zâmbet de cele mai multe ori susţinut din spate de multă răbdare şi diplomaţie. Iar în privat suntem adesea nemulţumite de cutărică şi avem grijă să ne consolidăm încrederea în noi micşorând rezultatele şi neprofesionalismul altora. Am auzit atâtea vorbe neîndreptăţite despre colege, foste colege sau tipe pe care le-am cunoscut în diverse ocazii încât mi-e greaţă să mai ascult.

Este minunat că noi toate ştim ce înseamnă gesturile, tonul, tacticile celeilalte pentru că fiecare le are în portofoliu. Numai o naivă nu îşi dă seama când o vorbă bună este spusă cu sinceritate şi când este din interes.

Închei cu ce mi-a spus o colegă astăzi, care de altfel m-a inspirat să scriu postul: “O femeie va fi mereu mai a dracului decât un bărbat” Aşa să fie?

Întotdeauna am încercat să păstrez o relaţie deschisă cu orice persoană pe care am întâlnit-o. De cele mai multe ori am reuşit, chiar dacă a trebuit să îmi calc pe orgoliu şi să îmi pun răbdarea şi diplomaţia la încercare. Cât de mult a contat?

Enorm. Pentru că de multe ori am primit ajutor, am fost favorizată sau pur şi simplu am primit felicitări care m-au surprins, din partea unor oameni la care nu m-aş fi gândit. Mi s-a întâmplat în liceu, la facultate/master, la job, în cercuri de prieteni şi lista poate continua.

Ţine de bun simţ să îi fii recunoscător cuiva care te-a ajutat şi de voinţă să îi mai dai un semn din când în când, oricât de ocupat ai fi. Un mesaj de felicitări sau în care pur şi simplu întrebi ce mai faci poate face minuni

Dar în online?

Dacă aş face o listă cu oamenii pe care mai întâi i-am cunoscut online şi apoi i-am întâlnit live aş avea ocupată o zi întreagă. Pe mulţi nici nu i-am cunoscut încă, dar lucrez la asta

Oricât de antipatic mi se pare cineva pe care îl cunosc doar prin Twitter, Facebook sau blog, rămân la ideea că mi se pare antipatic – asta nu presupune că sigur e aşa. Drept pentru care nu răspund urât nimănui, eventual fac eforturi să avem o comunicare cât se poate de prietenoasă.

Recunosc că în trecut când aveam  o zi proastă serveam nişte replici pe apucate în concordanţă cu starea mea, dar am învăţat să mă abţin, să fiu la fel de calmă cum sunt de obicei în realitate şi să răspund astfel încât să nu dăm block şi la revedere.

Nu spun că trebuie să ne cenzurăm, dar dacă am gândi toţi de două ori înainte să postăm şi nu ne-am duela imediat în ironii ieftine, am câştiga mai mult respect decât dacă am fi scris 10 super posturi despre cum să fim fericiţi. Cred că modul cum ne comportăm şi interacţionăm pe reţelele sociale afectează publicul care ne citeşte blogul. Un om care scrie bine pe blog şi nu face eforturi să atragă simpatie din partea celorlalţi (nu doar din partea liderilor de opinie) are de pierdut.

Personal, mi-am câştigat mulţi cititori din interacţiunile online prin reţele, forumuri sau e-mail.

De ce am simţit nevoia să scriu despre asta? Pentru că de multe ori s-a întâmplat să văd mail-uri, reply-uri sau comentarii în care autorii parcă îşi dădeau silinţa să strice relaţii, nu să le construiască ;)

Suntem necivilizaţi, corupţi, leneşi, reduşi intelectual şi urâcioşi. Când mă apucă pandaliile pe ţara asta cam asta îmi vine să zic, probabil, alături de gândul că ar fi trebuit să plec şi eu într-o ţară mai la Vest. De multe ori, cauza este câte un om care a ţinut să îmi demonstreze cât de bine îndeplineşte însuşirile de mai sus.

Acum vine partea cu dar. Am avut ocazia să întâlnesc sute de oameni care sunt opusul lui. Doar că efectul contactului cu redusul e puternic şi mă face să ignor asta şi să fac generalizările de la începutul postului. Noroc că mai primesc nişte palme care mă trezesc şi mă determină să evit pe cât pot să mai vorbesc despre noi, românii, ca fiind toţi o apă şi-un pământ.

O să vă dau 3 exemple recente: postul lui Nicolae Naumof, Proud to be Romanian. Sunt 15 motive pe care le-am citit cap-coadă după ce navigasem pe câteva zeci de bloguri nu-mai-zic-cum. Cred că toţi putem găsi motive pentru care suntem mândri de ţara noastră şi oricât de cârcotaşi am fi, să recunoaştem… Ne creşte inima când auzim imnul la televizor după ce am câştigat la gimnastică, handbal, scrimă ş.a.

Ieri am primit pe Umbrela Verde peste 40 de comentarii în care majoritatea cititorilor au spus ca vor o ţară mai curată, că ar respecta nişte reguli privind reciclarea şi colectarea selectivă dacă ar exista un sistem bine pus la punct şi chiar au venit cu idei de proiecte pentru primării şi ONG-uri! Nu spuneţi că sunt doar vorbe şi nu au importanţă, pentru că dincolo de ele există voinţă. Intenţie – voinţă – exprimare – fapte. Ajungem şi noi odată şi odată la ultima.

Oricât de mult aş discuta cu prietenii despre problemele din România, nu aş suporta să deschid acelaşi subiect cu un străin. Mi s-a întâmplat să dau de străini care aveau chef de vorba despre România. Mi-am dat seama că sunt de acord să ascult refulările alor mei despre ţară, dar mi se urcă tot sângele în cap dacă le aud din partea unora din afară. Exceptând politica.

Acel noi care ne denigrează este doar o parte asupra căreia îmi doresc să nu îi mai acord importanţă, decât atunci când pot face ceva în calitate de comunicator. Şi întotdeauna aici voi primi suport din partea acelor noi care m-au făcut să scriu postul ăsta.

Românul s-a născut şef. Sau „şieeef” cum pronunţă şefii de pe şantiere. Ştiu că este o generalizare şi nu e bine, dar atât de mulţi au în ei atitudinea de şef de când jucau fotbal pe maidan, încât restul sunt cantitate neglijabilă.

La sapă, la birou, în maşină, în bloc sau oriunde în altă parte trebuie să existe un şef. Este acela care are în subordine câţiva oameni sau chiar pe nimeni, dar el este şefu’ şi când vorbeşte el, iese aur pe gură, iar tu trebuie să te închini că altfel vei fi umilit. Sunt câteva porunci de care trebuie să te fereşti… pardon să le respecţi cu sfinţenie:

- Când zice şefu’ că tu ai greşit, deşi nu ai greşit şi ai dovezi, ca să nu zbiere la tine zici ca el, faci ca el şi apoi vei fi din nou corectat cu vechea variantă, dar care acum este a şefului. Iar tu tot nu vei fi de nasul lui.

- Când te ţine şefu’ peste program, deşi ai lucrat ca sclavul toată ziua şi poţi lăsa task-ul pentru a doua zi, tu taci şi îndură. Numai atunci şefului îi vor sclipi ochii dă fericire că are un control bazat asupra ta.

- Când zice şefu’ una şi tu faci aia, iar apoi el zice că nu ţi-a zis aşa ceva… Tu cere-ţi scuze şi explică-i că ţi s-a părut, dacă nu vrei să îşi verse nervii pe tine. Te-ar mai ţine şi din lucru pe deasupra.

- Când începe şefu’ să mute diverse produse după ce te-a văzut cum le-ai aranjat câteva ore, tu dă din cap că aşa e mai bine. Chiar dacă nu ţi se par strategic puse. Dar tu eşti prostul aici şi trebuie să faci ce face şefu’. Lasă inovaţiile pentru cei ca tine. Pui osul la treabă şi mai stai câteva ore să le reordonezi.

- Când zice şefu’ să îi faci cafea, tu execută-te. Ştii că îşi poate mişca şi el fundul să îşi toarne una, dar ziarul pe care îl citeşte, telefonul pe care trebuie să îl dea sau oboseala copleşitoare îl împiedică. Iar dintre voi doi el e şefu’ şi tu trebuie să îi faci lui pe plac, nu el ţie.

- Când ai plătit pentru un serviciu, şefu’ de acolo, deşi nu e şef şi pentru tine – clientul, tu tot smirnă să fii, să mulţumeşti la final şi să nu te aştepţi la asta din partea şefului.

- Când îţi dă ordine şefu’, deşi de data asta el este coleg cu tine şi aveţi amândoi acelaşi şef, nu te pune cu el că le va spune tuturor colegilor cât de antipatic eşti şi cum îi strici mereu ziua.

Şi în final…

Când vorbeşti cu şefu’ despre fotbal, politică, relaţii, globalizare, Bucureşti, străini, învăţământ, bani ş.a. păstrează pentru tine argumentele şi experienţele proprii. Cu şefu’ nu te pui că el cum ridică tonul, cum are dreptate. Şi nu vrei să îţi repete pentru restul zilelor tale, cu aceeaşi convingere şi pe acelaşi ton din cuvântările sale, şefe şi ele peste înţelepciunea ta ţinută la loc sigur.

Neputinţa şi îngâmfarea se traduc prin multe, iar mie alte porunci nu-mi mai vin acum în minte. Dacă îţi coace una spune-o fără frică pentru că şefii nu intră pe blogul meu

Locul: Gara din Buşteni

Durata: aprox. 2 ore

Fără să exagerez, cât am aşteptat trenul cred că au muncit 10 minute în total. O sesiune nu dura mai mult de 2 minute. Iar modul de lucru era următorul: unul sau doi muncesc, iar restul se uită la ei. Se opresc ăştia din lucru, stau de vorbă 20 de minute şi apoi sunt schimbaţi de către cei care mai devreme îi urmăreau. Iar dacă unuia îi sună telefonul se opresc toţi din lucru, aşteaptă să termine colegul conversaţia şi apoi reiau treaba, deşi nu depindeau de cel care vorbea. Aşa da colegi!

Mai zi ceva…

N-am apucat să povestesc, deşi a trecut ceva vreme, despre Tuborg Green Fest. S-a ţinut acum o săptămână, iar eu alături de vreo 20 de prieteni am fost voluntari din partea campaniei Umbrela Verde.

Responsabilităţile noastre au fost împărţite. Câţiva dintre noi trebuia să îi încurajăm pe oamenii veniţi să arunce paharele, farfuriile în care puneau micii, hârtiile şi toate cele în containerele separate pentru hârtie, plastic şi metal. Iar cei care strângeau 15 pahare goale le puteau aduce la cortul Umbrela Verde pentru a primi în schimb un pahar plin cu bere Tuborg. Aşa că ceilalţi au rămas la cort să numere paharele aduse şi să servească bere.

Aveam pliante la noi, dar oamenii refuzau să le ia, recunoscând că este foarte probabil să le arunce pe jos. Când le spuneam de 15 pahare… Majoritatea reacţiilor erau de gen „Aoleo prea mult efort pentru un pahar de bere!” sau „Prea puţină bere, vrem mai multă!”.

Dar cum pentru ceva moca mulţi fac aproape orice, s-au apucat să strângă pahare goale din gunoaie, să le adune de pe jos sau de pe la mese pentru a le aduce la cort. Treabă bună, nu zic. Cât a fost cortul nostru deschis s-a tot curăţat, apoi după orele 20.00 când am închis trebuia să îţi faci loc printre pahare rupte şi aruncate peste tot.

Seara se făcea puhoi de lume la cort. Toţi numai un zâmbet pentru că aveau să primeasca bere gratis. Sâmbătă şi duminică aveam deja clienţi fideli care toată ziua se ocupaseră să strângă pahare.

La final, când s-au golit ultimele butoaiele de bere pe care le aveam, câţiva ameţiţi au avut nişte reacţii nu tocmai ok, aruncând cu pahare în cort şi încercând să se certe cu voluntarii. Iar noi, obosiţi după 5-6 ore de stat în picioare numai de asta nu aveam chef…

Ne-am bucurat vâzând că strategia asta cu paharele a mers atât de bine, deşi ştiam că majoritatea nu aduceau paharele pentru a păstra curăţenia, ci pentru a primi bere. Cred că dând altceva în loc de bere – pentru că unii s-au îmbătat bine dupa ce au adus câteva sute de pahare – ar fi şi mai bine. Un tricou cu o formaţie, un poster, un album, o brăţară din piele… Se găsesc variante.

Să ne vedem şi revedem la Guns’n Roses

În poze: Carmen Varga, Alexandra Carlsson, Dana Ninulescu, Gabriela Vasile, Codruţa Mezdrea, Radu Sorescu, Andrei Stanciu, Andrei Loluţă.

Nu mă interesează că salariile bugetarilor sunt reduse pentru că nu mă afectează pe mine cu nimic. Dintre apropiaţi îmi pare rău de parinţii celei mai bune prietene pentru că lucrează la stat şi fac parte din rândul celor care chiar lucrează, nu stau la cafele sau îşi etalează sictirul în spatele ghişeelor. Dar în rest…

Deja mi s-a luat de tot tam-tam-ul ăsta. Toată lumea ştie că şi din presă s-au dat afară o grămadă de jurnalişti şi s-au tăiat zdravăn din salarii. De ce n-au ieşit şi ei să protesteze ca maimuţele în junglă când văd un şarpe? No acum pe bune şi fără cârcoteli de genul „Păi stai că aici sunt mulţi, deodata şi aşa şi pe dincolo…”. Când cei de la privat sunt concediaţi înjură conducerea de tot neamul, se resemnează şi îşi caută serviciu în altă parte. Ştiu că nu se pun cu fostul şef pentru că nu e loc de negocieri. Ori că dă firma faliment ori că se fac restructurări ori că eşti incapabil, înţelegi că n-are rost să te dai cu fundul de pământ ca să rămâi.

Majoritatea celor care lucrează la stat nu gândesc aşa. Ei au impresia că dacă fac circ pe Calea Victoriei se impun. Nu zic să nu protesteze, dar cei care au făcut asta au lăsat acasă civilizaţia. Şi uite aşa când îi văd dându-se în spectacol, parcă mai tare îmi creşte indiferenţa că rămân fără loc de muncă. Pentru că nu vreau să lucreze la stat oameni de genul acesta. Cei care sunt cumsecade, care îşi văd de treaba lor, sunt sigură că au stat acasă.

Toţi suntem disperaţi, toţi avem grija zilei de mâine, toţi vrem să ne fie mai bine, dar aşteptând după alţii nu rezolvi nimic. Şi nici să împroşti cu toate frustrările (sau cu pamperşi folosiţi) că nu sunt toţi nevoiţi să ţi le suporte. Mai greu sau mai uşor poţi găsi soluţii – depinde cât te duce capul şi câţi bani ai pus deoparte. Spre exemplu, o parte din bugetarii nemulţumiţi ar putea să demisioneze şi să îşi deschidă o afacere. Riscant? Da, dar nu imposibil.

Astăzi am avut din partea lui Toto o surpriză. Pe la prânz i s-a făcut rău, boticul lui era umflat şi rosu şi avea spasme. Noroc că nu plecasem încă la facultate, putând astfel să îl duc repede la veterinar.

Mama a zis să mergem la Ilioara că na… Dar pentru că îmi recomandase cineva mai demult cabinetul Cora Vet am decis să mergem acolo. Veterinarul l-a consultat imediat, chiar dacă mai erau stăpâni cu animăluţe înaintea noastră (nu erau grav bolnăviori). A spus că sigur a făcut o alergie, dar pentru a se asigura că nu e vorba de ceva mai complicat, mai ales că Toto are 13 ani aproape, i-a luat probe de sânge şi în 10 minute au ieşit rezultatele care au fost de bine. I-a injectat apoi 4 medicamente şi în 20 de minute Shih-tzu meu era ca nou

Totul a costat 120 de lei – pentru cine nu are idee, analizele unui câine sunt de la 100 de lei în sus. Anul trecut la Ilioara ne-au costat 150 de lei analizele şi 35 de lei consultaţia pentru câinele bunicilor. Şi mai contează şi veterinarul, aşa cum pentru noi oamenii contează medicul pe mâna căruia ne dăm. Aici doctorul a fost de nota 10.

Nu obişnuiesc să fac reclamă, însă am scris în ideea că puteţi merge aici dacă nu ştiţi niciun cabinet veterinar bun. Site-ul este www.coravet.ro, iar noi am mers la doctorul Cătălin Andreescu.

În poză vă zâmbeşte domnul Toto care acum sforăie de se cutremură Pământul…

Aveţi idee cam câţi studenţi din Bucureşti absolvesc anual facultăţi de Comunicare? Nici eu şi nu mă rodea să aflu până când m-a intrigat o chestie despre care o să vorbesc pe parcurs.

În 2010 vom avea aşa:

SNSPA – Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice: 400 de specialişti în Comunicare şi Relaţii Publice care au studiat la zi. La ID mi-e şi frică să mă interesez câţi or fi. Dar hai să zicem un 100 şi acolo.

UNIBUC – Facultatea de Litere – specializarea Comunicare şi Relaţii Publice: 170 (sursa: aici)

UNIBUC – Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării: 240 la zi (sursa aici şi aici).

Rezultă ca avem 810 de absolvenţi de cursuri la zi plus să zicem orientativ încă 150 la ID, deci 960 de comunicatori nou nouţi pentru 2010. Fresh meat generation ’10

Din aceştia, o bună parte se orientează către alte domenii din varii motive. Să presupunem că în comunicare mai rămân jumătate. Tot avem 480 de tineri care fie au intrat în câmpul muncii încă din facultate, fie vor să facă pasul acesta la vară.

În anii trecuţi generaţiile erau tot de câteva sute de specialişti în comunicare. Teoretic – nu săriţi.

Şi acum ce m-a intrigat, domnule…

Noile angajări de la Ministerul de Finanţe:  Andrei Gheorghe drept coordonator al Departamentului de Comunicare şi Dan Bittman consilier pe probleme privind imaginea instituţiei în rândul populaţiei.

Dacă primul deja obosise după 3 zile (sursa: gandul.info), al doilea nici nu ştie încă ce presupune postul său, deşi l-a acceptat:  “Domnul Vlădescu mi-a propus acest post şi, în principiu, am acceptat provocarea. Nu ştiu încă exact despre ce este vorba, dacă domnul Vlădescu vrea ca eu să fiu un fel de portavoce a ideilor domniei sale. Rolul meu ar fi să îi aduc cât mai multe informaţii din România reală. Îşi doreşte şi oameni normali în jurul domniei sale” (sursa: gandul.info).

Incredibil. Nu mai are rost să cârcotesc pentru că o lungesc prea mult. Îi voi da un mail zilele acestea domnului Bittman în care mă voi plânge de impozitul forfetar. Jur. Poate îmi răspunde „vine o zi, vine o zi… când se va sfârşi…”.

Ca de la oameni normali la oameni normali care trăiesc într-o Românie reală, mai adaug o observaţie: ori suntem prea puţini comunicatori de se angajează cântăreţi şi prezentatori, ori cei neangajaţi sunt incompetenţi pentru asemenea funcţii, ori se angajează pe simpatie. Accept şi alte variante dacă aveţi. Răspunsul cred că îl ştim cu toţii

Am primit astăzi un e-mail cu informaţii despre un târg aparte de produse handmade. Tot ce va fi pus la vânzare va fi donat de către diverşi artişti urmând ca banii de pe articole să ajungă la Asociaţia pentru Protecţia Animalelor ROBI.

Târgul Give4animals se va desfăşura în clubul Fourteen, Bucureşti (str. Benjamin Franklin Nr 14, vizavi de Atheneul Român), timp de 2 weekenduri:

26-27 februarie şi 5-6 martie 2010 între orele 17.00-22.00

Sigur voi dona şi eu câteva articole. Aşa ca dragă cititorule, dacă îţi plac accesoriile în stil hippie vino la târgul despre care am scris mai sus şi cumpără-mi una, două creaţii precum cele de pe Hippie Box. Practic gesturile noastre caritabile s-ar completa. Şi dacă nu îţi plac ale mele, poate îţi fac cu ochiul alte lucruri de pe acolo…

Eu nu voi fi participa pentru că, din câte am înţeles, voluntarii de la Asociaţia ROBI se vor ocupa de vânzare. Dar vin să cumpar

Iar dacă vrei şi apoi să mai cumperi, o poţi face online de pe blogul http://targulgive4animals.blogspot.com. Aceeaşi poveste: artiştii donează, tu poţi să cumperi, iar banii se duc la asociaţie.

Dacă vrei sa afli mai multe despre ce face ROBI, intră pe site. Mă gândesc serios să mă înscriu ca voluntar. Sigur îmi pot găsi din când în când timp în care să ajut. Şi am început de azi să fac acest lucru scriind acest post şi punând pe blog un banner cu sigla asociaţiei.

Haideţi să dăm mai departe vestea despre târgul Give4animals. Un mic post pe blog, o menţionare pe Facebook şi Twitter…

Update: Ştiu că de câteva zile se  vorbeşte prin presă despre câinii vagabonzi. Faceţi abstracţie şi gândiţi-vă că postul este scris acum 3 luni, când nu îşi dăduseră seama autorităţile că avem prea mulţi maidanezi pe străzile Bucureştiului.

Debra and Tony in Romania este un blog în care doi turişti străini au relatat experienţa lor pe plaiurile mioritice. Timp de 5 luni, cât au stat, au scris 56 de posturi. Şi majoritatea de bine

Au stat în Timişoara, oraş de care s-au îndrăgostit, după cum spune Debra:” I am in love with this city”. Au prins acolo Mărţişorul şi se pare că au fost încântaţi de mărţişoarele cumpărate, deşi nu erau convinşi că sunt handmade.

În aprilie au vizitat Sibiul, unde au făcut o grămadă de fotografii. Erau înnebuniţi după culorile oraşului. Vedeţi şi voi fotografiile făcute de ei aici şi aici.

Au urmat Târgu Mureş, Arad şi Oradea. Nu cred că s-ar supăra dacă ar împărtăşi cu noi din fotografii, aşa că voi posta câteva. Să crească orgoliul în noi…

(Timisoara)

(Sibiu)

(Targu Mures)

(Oradea)

Spre ruşinea mea, nu am ajuns în niciun oraş din cele pomenite mai sus. Dar aş face la vară un tur prin ţară. Ori toate, ori niciunul

Mă pun un pic în pielea oamenilor de comunicare aflaţi în ultimele două luni în spatele candidaţilor la preşedinţie şi mă gândesc că acum, singura lor satisfacţie este că s-a terminat războiul. Pe câmpul de luptă ei au fost, nu candidaţii.

Cred că e mai uşor să dresezi câini decât să îi înveţi pe unii politicieni să se comporte în public ca nişte diplomaţi ce sunt. Şi mai trist de atât, este că nu ştiu cât se vede munca PR-iştilor, cât se vede efortul presei care ne-a oferit în permanenţă materiale care să ne ţină în priză cu politica.

Apreciez rapiditatea şi ingeniozitatea staff-urilor de campanie. Dacă la început întrecerea a fost plictisitoare, pe final rodeam popcorn urmărind tot ce se întâmplă în jur. Azi scotea unul un mesaj şi un panou, a doua zi celălalt îi dădea replica. Azi băga unul mărul Discordiei cu un filmuleţ compromiţător, a doua zi celălalt scotea poze compromiţătoare de la întâlniri de afaceri de relaxante. Conflicte, intrigi, mânăreli pe faţă.

Politica a devenit divertisment, din păcate. Cu ani în urmă un sfert de ţară urmărea Marimar, Înger Sălbatic, Sărmana Maria, Betty cea urâtă, două sferturi fotbal şi Rambo şi ultima bucată Cartoon Network. Ca să nu generalizez, spun că foarte mulţi şi-au pierdut interesul pentru că distracţia oferită începea să se repete. La mine cel puţin, bunicii nu mai urmăresc nicio telenovelă. Seara se uită 4 ore la ştiri şi dezbateri.

Şi în politică scenariile se repetă. Dar nu ne fac să mutăm canalul, ci să fim mai agitaţi sau mai intrigaţi pentru că nu se schimbă nimic şi suntem neputincioşi în faţa acestui fapt. Nu mai vrem reluări, dar numai dintre ele am avut de ales până acum. Şi ne pierdem din timp încercând să demonstrăm că Popeye a fost mai reuşit decât Duffy Duck sau invers, când la niciuna din desene nu mai râdem.

România nu te plictiseşte. Dar te face să devii din ce în ce mai sătul de ceea ce vezi.

(picture)

„În seara zilei de 13 iunie, trei garnituri de tren pline cu mineri au plecat din Petroşani spre Bucureşti iar un alt tren a plecat a doua zi din gara Motru spre Bucureşti”.

Pe 14 iunie, Ion Iliescu salva regimul democratic aflat sub asediu şi restaura ordinea şi democraţia în Capitală cu ajutorul minerilor.

Pe atunci aveam aproape 2 ani. Mă aflam cu ai mei în maşină, veneam dinspre Piaţa Unirii şi ne îndreptam către Universitate. Ştiau ai mei că au venit minerii în Bucureşti, dar nu credeau că se va transforma centrul în teren de luptă.

Am ajuns la rondul de la Universitate unde am fost blocaţi de mineri. Unii aveau bâte şi răngi. În faţa noastră se aflau alte maşini blocate, oameni alergând şi grupuri strânse de mineri care se îndreptau către oriunde numai să distrugă.

Părinţii s-au speriat. Mama şi-a dat ochelarii jos să nu pară intelectuală sau studentă. Se zăpăcise complet şi mă luase în braţe. S-au gândit că daca vor vedea un copil ne vor lăsa în pace. Tata şofa încet, iar după maşină se ţinea un grup de mineri, tot uitându-se prin geam să vadă câţi suntem sau ce avem în maşină.

S-au auzit bătăi cu picioarele în Oltcit şi o lovitură în parbrizul din spate.Tata a accelerat şi a reuşit cumva să se strecoare, mergând înainte spre Piaţa Romană. Nu s-a uitat în părţi, nu mai ştia nimic decât că trebuie să ieşim din cercul de violenţă ce avea loc pe străzi.

Iar astăzi…

Mă întreb când s-a uitat totul aşa de repede? Şi pentru ce?

p.s: Eu nu îmi amintesc pentru că eram prea mică. Ai mei mi-au povestit, iar eu am redat cum am putut.

În metrou sau când iau masa singură în oraş mă gândesc la fel de fel de teorii, asemănări, scenarii ş.a. De exemplu, astăzi am făcut o paralelă între femei şi bijuterii. Şi am început să scriu câteva idei când eram într-un fast food din Piaţa Romană.

Să zicem că avem aşa: bijuterii kitchoase, bijuterii simple şi drăguţe şi bijuterii de lux.

În general, bijuteriile de prost gust sunt achiziţionate de tipi care vor să iasă în evidenţă cu ele. Un inel pătrăţos pe deget, un lanţ gros de care atârnă un medalion mare, un cercel cu piatra cât boaba de fasole… Pe lângă ei vezi femei neşlefuite, care ies în evidenţă prin vulgaritate. Ca bijuteriile lor. Nu sunt preţuite mult timp, fac parte dintr-un teanc din care fie dacă alegi azi una sau mâine alta, nimic nu se schimbă.

Cu bijuteriile simple mergi la sigur. Nu te eclipsează, îţi completează vestimentaţia şi nu vorbesc ele despre tine. Cam aşa şi cu femeia simplă şi drăguţă. Te mulţumeşte, uneori te şi împlineşte. Când intri într-o încăpere cu ea, privirile sunt către amândoi. Ştii că nu te vei face niciodată de râs cu ea, dar nici nu vei fi invidiat că te ţine de braţ.

Bijuteriile de lux atrag discret privirea asupra lor. Le-ai luat pentru că îţi plac, le porţi pentru că ai dat mulţi bani pe ele şi consideri că le meriţi. Pentru femeile preţioase dai din coate pentru a le cuceri. Te mândreşti cu ele, dar uneori uiţi să le iubeşti şi le ţii pentru că dau bine la imagine.

Dacă am făcut comparaţiile de mai sus nu înseamnă că văd femeile precum nişte obiecte pe care le posedă bărbaţii. M-am gândit doar că fiecare femeie alege ce fel de bijuterie vrea să fie. Şi i se potriveşte să fie.

În fiecare zi am fost la Tuborg Green Fest.  Vineri am fost leneşă şi m-am agitat doar la Şuie Paparude. În schimb, sâmbătă am făcut sport cât pentru tot anul.  După ce am anunţat dimineaţă pe Facebook, messenger şi pe forumul facultăţii, că am nevoie de voluntari pentru Umbrela Verde, am strâns  5 oameni.

Şi ne-am dus ca eco-voluntari (dacă nu exista termenul, tocmai l-am inventat)…

De pe la ora 17.00 am început să împărţim prin public stickere cu mesajul „Eu nu arunc gunoi pe stradă”. Nu mai ţin minte câte am dat… Multe în orice caz. In 3 ore am împărţit, le-am spus oamenilor să păstreze curăţenia şi să participe, dacă vor, la concursurile organizate de Umbrela Verde.

Faza zilei…

L-am văzut pe un puşti de maxim 18 ani cum a băut ultimul strop de bere, a aruncat paharul pe jos şi l-a strivit cu piciorul.  A dat să plece, dar după câţiva paşi l-am oprit. Am lăsat jena la o parte şi i-am zis:

„- Bună… Mă scuzi că te deranjez… Am văzut că ţi-a căzut paharul de bere un pic mai încolo…  ”
Cu o faţă mare îmi spune…
„-Da… O să mă duc să îl ridic…”

Şi s-a dus. I-am dat şi un sticker cu gândul că poate în viitor, mesajul „Eu nu arunc gunoi pe stradă”  îl va reprezenta.

Pe la ora 8 am zis stop. Am stat în zona cortului pentru VIP-uri pentru că era mai puţin praf. Cel puţin aşa aveam senzaţia… La 9 si jumatate fix au început Guano Apes să cânte.

Sandra Nasic a cântat de ne-a lăsat cu gurile căscate. Dată naibii! A făcut ce-a vrut din băieţi.  „Get your fucking shirts off!!!”… şi s-a executat. La „Lord of the boards”, ultima melodie, fluturau tricouri în aer.

La ieşire am sărit gardul. Din spate, cineva a strigat „Gol România!”. Asta a trebuit, pentru ca vreo… 30 000 de oameni să aplaude şi să urle de bucurie.

În poze sunt voluntarii din echipa cărora le mulţumesc mult de tot  (enoorm).  Chiar ne-am distrat încercând să facem un bine… Poze mai multe, săptămâna care vine pe UmbrelaVerde.ro

Pentru cine nu ştia până acum, eu mă ocup de câteva luni de comunicarea online pentru campania Umbrela Verde. Aşa că, sunt la curent cu toate acţiunile lor şi iată că în weekend-ul ăsta le şi dau o mână de ajutor voluntarilor. La Tuborg Green Fest

Ştiţi şi voi ce dezastru rămâne în urma unui şir de concerte în aer liber… De aceea, cei de la Umbrela Verde s-au gândit să ia câteva măsuri pentru a evita pe cât posibil mormanele de gunoaie:

• La 10 pahare goale aduse la cort, primiţi un jeton ca să vă luaţi un pahar plin cu bere Tuborg. Sigur mulţi veniţi în gaşcă şi strângeţi urgent 10 pahare.
• La 10 ambalaje de Nutline primiţi un jeton pentru a vă lua ceva bun de ronţăit de la Nutline.
• Dacă aţi strâns pahare/ambalaje mai puţine, aveţi suficiente pubele la dispoziţie, unde le puteţi arunca.

Iar cine nu respectă curăţenia, va fi „mustrat” de patrulele Umbrela Verde. Vor fi câţiva voluntari care se vor plimba prin public. Dacă vor vedea pe cineva că aruncă pe jos, îi vor aplica un sticker cu mesajul: „Nu arunca gunoi pe jos! Te rugam foloseste cosurile de gunoi din incinta!”

Spuneţi şi voi despre asta celor din jur care ştiţi că vin la Tuborg Green Fest. Give us some help