După ce ochii mei frumoşi abia şi-au revenit în urma exploziei de piţipoance roz de acum câţiva ani, în momentul de faţă se confruntă din nou cu un fenomen la fel de toxic: cizmele croşetate. Aşa, ca cele din imagine.

Am impresia că nu sunt decât pe 5 culori: alb, negru, frez (acel roz aprins), albastru electric şi portocaliu. Or fi şi pe mai multe…

Încerc să îmi dau seama cât de practice sunt aceste cizme. Cald sigur ţin pentru că nu par prea aerisite. Şi cu şosete nu le poţi purta. Bănuiesc că se îmbibă cu transpiraţie talpa şi clar după 3 purtări put a tenişi chinezeşti. Deci, pentru vară nu le văd rostul.  Şi apropo de talpă… o avea mai mult de 3 mm?

Modelul nu-mi place, dar cine ştie poate o fi vreo operă la mijloc. Lucrătura nu e handmade. Sunt toate făcute pe bandă.

Probabil, dacă vedeam 3 tipe în tot oraşul în astfel de cizme vara, mă gândeam ce ciudăţenii poartă. Dar în condiţiile în care o cantitate, deloc neglijabilă, de tipe mişună prin tot oraşul în cizme croşetate, parcă suntem înainte de 80, când nu existau decât câteva modele de încălţăminte.

Abia aştept să vină toamna… Pe ploi nu merge să porţi pânză. Dar stai, stai, stai! Cizmele de cauciuc… Sper să nu fie o nouă „molimă”…

Se întâmplă să scriu din nou din tren. Am norocul de a sta printre 5 călători foarte tăcuţi, dar nu şi frumos parfumaţi. Trecem peste.

Când am intrat, i-am salutat, dar numai o tipă mi-a răspuns. Urăsc scenele astea în care oamenii nu îmi răspund la salut.

Mi s-a întâmplat de foarte multe ori să trec pe stradă pe lângă un fost coleg sau fostă colegă de şcoală şi să salut… doar eu.  Adică chiar aşa acră am fost in „tinereţe”?

Nu. Sunt mulţi leneşi pe lumea asta. Nimic nou în asta, ştiu. M-am obişnuit. Însă, mă enervează lenea amestecată cu nesimţire. Domnule, cât de greu poate să fie să spui un „bună ziua”? Eu am depus „efortul” din politeţe, alţii de ce nu pot?

Una e să te faci că nu vezi o persoană atunci când e la metri distanţă de tine şinu te vede, iar alta este să eviţi acel salut, când respectivul a trecut pe lângă tine.

O să vă gândiţi că după ce salutaţi, trebuie să mai purtaţi şi o conversaţie de politeţe. Eu de obicei întreb ce mai face Xulescu şi apoi o tai, scuzându-mă că mă grăbesc. La final, un „îmi pare bine că te-am văzut” şi gata. Am scăpat de conversaţii inutile, cu persoane pe care le văd rar şi prefer să rămână aşa.

Dar am salutat.

p.s.: Daţi click pe poză ca să vedeţi bine ce scrie

Încerc de câteva zile să mă pun la curent cu ştirile, de la gripa porcină în vizită la Bucureşti până la treaba cu forfetarul, care deja mă calcă pe bătături. Şi nu mă deranjează cât de constituţională este sau nu legea, cât mă enervează tot teatrul ăsta jucat de Guvern pe tema proiectului. După ce că totul pare “gândit” de nişte dovleci uscaţi, nici să-l comunice nu ştiu. Niţă săracul e complet dezorientat. Cred că i s-au lungit de două ori urechile după ce a spus că: “Vom propune anularea impozitului minim dacă vom avea performanţe economice şi dacă veniturile bugetare vor fi îndestulătoare”(vezi) sau că “În toamnă, în funcţie de rezultatele economice, am putea anula acest impozit minim şi să găsim o altă soluţie pentru a nu pune în pericol microîntreprinderile sau start-up-urile”(vezi).

Acum văd ca liberalii joacă tare şi sunt puşi pe fapte mari (că doar suntem în campanie ). Am aici doi indivizi în vizor: Călin, care a stat un pic în umbră şi Crin, căruia îi creşte notorietatea pe zi ce trece.

După ce şi-a luat de la mulţi dintre noi o serie de “urări” cât a fost la guvernare şi a cam devenit a 3-a roată de la căruţă în partid, Călin Popescu Tăriceanu vrea să dea în judecata Guvernul la Curtea Europeana, în urma căruia impozitul forfetar să fie anulat. I-a luat ceva să se prindă că patronii de firme sunt foc şi pară pe actuala coaliţie şi că acum poate reintra el în scenă, ca un erou care se luptă pentru interesele noastre. Aici e care pe care în câştigarea încrederii (electoratul ăsta e de folos şi el…).

Crin Antonescu a umplut toate intersecţiile. Cel puţin la mine în Titan, la staţia de metrou, cortul galben l-a bătut pe cel portocaliu. Ca să nu mai zic că în cutia de scrisori am primit două serii de pliante de la PNL şi nimic de la alte partide. Pe toate stă în faţă Crin, cu faţa-i blândă, care ne tot transmite ceva cu bani europeni şi minciuni ale PDL-ului. De PSD nu prea le zice sau cel puţin nu am prins eu nimic. Cinci ani trec greu, nu se ştie când se pune de-o alianţă nouă…

Oricum ar fi şi oricine ar fi, cel care reuşeşte să le scoată guvernanţilor forfetarul din minte îşi spală nişte păcate. Şi cel mai important, nu ne goleşte total absurd de câteva sute sau mii de euro. Cu banii aceştia, de exemplu, am putea merge în vacanţă undeva prin ţară ca să încurajăm turismul românesc. Păi nu?

Voi aveţi momente in care simţiţi că parcă vă urmăreşte un nor negru ? Vorbesc cât se poate de serios… Sunt zile, poate săptămâni în care aş rupe un sac de box ca să mă descarc de stres (nu că aş fi… forţoasă). Totuşi, caut soluţii care să îşi facă efectul într-un timp scurt.

Mai un ceai, mai un cercel, mai o pictură, mai o muzică şi mai trece din apăsare. Evident un masaj de o oră, într-un loc exotic unde se aude numai marea, m-ar face zen tot anul, dar nu e timp de pretenţii. Şi sportul este o soluţie pentru a scăpa de stres. Poate pentru că nu se insită suficient asupra acestui lucru, echipa Olimpiadelor a luat un pic de atitudine şi la Proba de Comunicare Instituţională a propus o campanie care să îi convingă pe angajaţii români să facă mai mult sport. Aşa că abia aştept preselecţiile să văd cu ce idei ingenioase au venit participanţii la aceeastă probă

Recunosc că la capitolul “mişcare” nu sunt premiantă. Mă bătea gândul să merg cu Ionuţ la o sală de dansuri, cum amândoi am practicat sportul acesta prin “tinereţile” noastre… Dar e doar în plan. Când este cald afara ies cam de două ori pe săptămână cu bicicleta sau cu rolele, iar în rest nu mă pot lăuda decât cu drumurile prin oraş.

Iar dacă nu ne ţinem să facem sport, avem şi alte soluţii propuse de… psihiatri pentru a scăpa de mâncăricii de pe nervi:

“Psihiatrii sunt de părere că ar fi utile traininguri prin care Minsiterul Sănătăţii să îi înveţe pe medicii de familie noţiuni de terapie cognitiv comportamentală. „I-ar putea învăţa pe pacienţi cum să îşi modifice starea de spirit, schimbând gândurile. Spre exemplu, poţi învăţa o persoană să nu se mai gândească că va fi dată afară, ci că angajatorul are nevoie de ea, datorită experienţei sale”, exemplifică psihiatrul Eugen Hriscu, de la clinica PsyMotion, din Bucureşti.”(sursa: evz). Fix…

“Pentru mine exista ceva chiar mai deprimant: descoperirea ca cedam lunar o resursa limitata si irecuperabila, timpul (mai precis 8 ore din viata pe zi, 5 zile pe saptamana, si n-am pus la socoteala stresul unui job solicitant), in schimbul unor biti intr-un computer. Mai mult, majoritatea folosim acest mijloc de plata pentru care ne irosim o resursa neregenerabila pentru achizitionare unor obiecte perisabile (masina care isi pierde cam jumatate din valoare dupa ce ai scos-o pe poarta fabricii), electronice si electrocasnice de marca (ati calculat ca de multe ori marca face cat un produs identic realizat de o companie “no name”?), haine de colectie care se demodeaza anul urmator.”(Sursa:Banii Nostri)

Evit uneori să îmi trec pe listă cheltuielile pentru a nu-mi scoate singura ochii că mi s-au dus bani din cauza unor mofturi. Sunt convinsă că de foarte multe ori aş fi putut să îmi cheltuiesc „averile” din „puşculiţă” pe lucruri mult mai folositoare în timp. Să am remuşcări pentru asta? Aş găsi scuze destule…

Printr-o investiţie a banilor pe care îi muncim nu mă gândesc la chilipiruri (deşi sunt tentante), ci la achiziţionarea unor lucruri valoroare care nu îşi pierd acest atribut după un sezon. V-aţi planificat vreodată înainte să cumpăraţi ceva cam cât timp vă puteţi folosi de acel produs? Şi nu trebuie neapărat să ne gândim la scumpeturi. Vă dau un exemplu de un lucru poate nesemnificativ, dar se potriveşte oarecum problemei. Prin toate buzunarele de la palton găsesc câte o baterie consumată, uitată, folosită la mp3 player. Le schimb pe stradă sau în metrou şi uit să le las acasă. Astăzi cineva care îmi ştie prostul obicei m-a sfătuit că mai bine mi-aş cumpăra un încărcător, decât să iau tot timpul baterii. Da, costă câteva zeci de lei, dar este o investiţie la care nu am stat să mă gândesc până acum.

Şi dacă tot s-a adus vorba mai sus de maşini, mi-ar plăcea să văd că cei care au resurse materiale îşi cumpără ultimul hibrid Toyota decât o maşină care după câţiva ani nu numai că îşi pierde din valoare, dar te-a şi uşurat de destui bani pentru combustibil.

Ne-am face un bine dacă ne-am gândi mai des la cat de greu obţinem resurse materiale şi la cât de repede şi inutil se duce o bună parte din ele.

Vă servesc cu un top 13 al celor mai stupide căutări pe google care i-au adus pe „cercetători” către Vorba Corinei. Că doar tabelul acela portocaliu de la Histats.com (din dreapta blogului) nu este pus doar pentru a-mi arăta nişte cifre…
Aşadar, să ne destindem:

13. „unde dau la facultate?” – Google nu este oglinjoara magică.
12. „blugi misto d & g” – câh!
11. „la camasa de blugi merge sapca? ” – sun-o pe Dana Săvuică şi vezi ce spune.
10. „cum se foloseste fixodent ”– Ar trebui să fie instrucţiunile trecute pe cutie.
9. „vreau sa lucrez part time am 17 ani” – Mai bine lasă.
8. „refulare toaleta” – Ştiu eu un instalator bun.
7. „suntem europeni uitam de unde am plecat” – Memorie scurtă ce să-i faci…
6. „dimineata ma trezesc cu ochii umflati”- Comprese cu ceai de muşeţel şi se rezolvă.
5. „poze proiect despre lumea are nevoie de mine pentru a ajuta copii in dificultate”- Cum să scrii aşa ceva la căutare ?
4. „ziua de nastere aceeasi cu ziua decesului”- Morbid.
3. „filmulete cu cupluri care si o trag”- Mă bat în trafic cu site-urile deocheate.
2. „ce jocuri are mihaita acum pe calculator”- Google nu este un glob magic să ştie care „Mihăiţă” , ce „calculator” ş.a.
1. „cand era michael jackson frumos” – În vremuri demult apuse.

Multă lume… prea multă vine pe lume.

De fiecare dată când mă duc la poştă este o „plăcere” pentru mine. Mai ales seara când este aglomerat. Astăzi, în jurul orei 18, am intrat în cămăruţa Poştei Titan de 50 de metri pătraţi cu tot cu spaţiul ghişeelor pentru a trimite un colet. Şi cum nişte vorbe spun că Poşta Română este mai mult decât cuvinte şi transfer de bani nimic nu poate fi mai adevărat. Aşadar, să purcedem naţiune către relatarea subiectivă a unei întâmplări care m-a marcat profund, aşa cum probabil ai intuit din prima frază a textului.

Am intrat, un pas am făcut şi acolo am rămas. Cozile din faţa celor 4 ghişee veneau şerpuite, încâlcite până aproape de intrare. Eu şi un câine vagabond alb cu negru eram ultimii la coadă. Păcat că el era cel care dormea. Trece o ora. Mai aveam câţiva metri. „Hai că se poate!” îmi zic. Se pare că uitasem complet că este imposibil ca la astfel de cozi să nu înceapă un scandal. A trebuit să spună unul ceva şi a sărit tupeul în toţi.

Mai ştiţi acel episod din Dexter în care nu mai ştia să spună decât „Omlette du fromage” ? Aşa şi eu după două ore de stat (da, cineva din faţa mea a avut de depus 20 de plicuri cu plata ramburs) nu mai ştiam să zic decât cuvinte precum „inadmisibil”, „nesimţire”, „pierdere de timp”, „România”, „Vaco”. În schimb, angajatele deja sunt imune la scandaluri, abia de mai vezi o grimasă pe faţa lor. N-aş vrea să sar peste partea în care mi-a venit rândul. Îmi spune că dacă „ăştia” (cei care încarcă în dube coletele) pun un colet de 5 kg peste al meu se strică. Sublim. Ridic din sprâncene, dau un pic din cap în semn de „asta e” şi plătesc taxele poştale. Pe final în loc de „la revedere” îmi spune că nu trebuie să trec destinatarul şi expeditorul pe aceeaşi parte pentru că au avut colete care s-au întors din acest motiv… Deja săream într-un picior de fericire.

Bine că mi l-a luat. Mă mulţumesc şi cu atât. În Djibouti or avea poştă?

Am tot deschis şi închis fişierul în care îmi scriu posturile înainte de a le publica pe blog pentru că m-am tot întrebat: „Cine sunt eu să laud sau să stimulez companiile pentru a fi mai responsabile?”, „Oare câţi îmi citesc şi reacţionează la acest post?”. Acum îl vedeţi publicat probabil pentru că am considerat că printre voi se găsesc şi oameni responsabili, oameni care nu închid ochii în faţa a ceea ce se întâmplă în jurul lor. Voi încerca să dau un răspuns la câteva întrebări publicate aici:

“- Care sunt primele 3 companii din Romania pe care le apreciezi cel mai mult pentru implicarea in societate si de ce?
- In ce masura marile companii din Romania au raspuns in 2008 asteptarilor tale in privinta implicarii in societate?
- Ce asteptari ai de la companiile din Romania, in privinta responsabilitatii sociale, in 2009?
- Cum crezi ca le-ai putea stimula, tu personal, pe companii, si in special pe cele de la care cumperi, sa fie mai responsabile in 2009?”

1.Într-un top al campaniilor CSR pe 2008 aş pune pe podium Germanos- „Ţine-ţi viaţa în propriile mâini!”, Mol- „Pot ajuta?” şi Romtelecom-„Siguranţa online- internetsigur.ro”. Pe lângă un „Good job!” şi o strângere de mână ar trebui încurajaţi să mai aibă astfel de iniţiative. „De ce” pentru că fie au căutat educarea unui public inconştient de anumite riscuri (vezi Germanos şi Romtelecom), fie pentru că au oferit sprijin unor copii talentaţi (vezi Mol ), o noţiune de care Ministerul Educaţiei este cam străin.

2.Mă bucur că în 2008 multe companii au înţeles că un spot pe Tv şi câteva print-uri nu mai sunt de ajuns pentru a câştiga încrederea publicului. A te implica în proiecte care vizează societatea este un semn de respect faţă de tine şi oamenii care îţi cumpără produsele sau apelează la serviciile tale. Campania adoptată de Orange privind reducerea cantităţii de hârtie şi plastic folosită pentru ambalarea produselor ar trebui să fie un exemplu şi chiar m-aş fi aşteptat ca mai multe organizaţii să fie mult mai atente la consumul de hârtie, plastic, metal şi chiar energie. Puţin mai multă transparenţă în acest sens sau chiar propuneri de soluţii ar fi fost apreciate.

3. Aş vrea ca în 2009 să fie îndreptate o parte din campanii către combaterea violenţei. De orice fel. Şi mă aştept la ceva care chiar să aibă o mediatizare intensă, la parteneriate sau orice altfel de soluţii pentru ca mesajul să ajungă la urechile cât mai multor români.

4. Sunt genul de consumator fidel care nu renunţă la brandurile preferate decât dacă acestea îl dezamăgesc. Dar dacă aş şti că o companie de la care nu achiziţionez produse ar folosi banii într-un scop util societăţii e foarte probabil să îmi schimb alegerile în beneficiul ei. Aş stimula companiile făcând cercetări despre cât de mult ar influenţa profitul unei companii dacă publicul ar şti că aceasta alocă o parte din bugetul său în folosul ţării. Şi să ne imaginăm şi o situaţie :

Fabrica de ciocolată « Poiana » s-ar putea să se închidă. Dacă am şti că un procent din veniturile lor ar fi alocat unei campanii CSR nu am alege de pe raft o ciocolată Poiana în detrimentul mărcilor concurente? Eu aş alege. Ca şi consumator numai prin alegerile pe care le fac pot « taxa » companiile.
Prin cheltuieli folositoare şi nu risipe de bani doar de dragul imaginii am putea ca la sfârşitul lui 2009 să tragem linie şi să analizăm nişte campanii care au lăsat ceva în urmă. Deocamdată pe responsabilitatesociala.ro se face bilantul pe 2008 aşa că ochii mari şi atenţie la ce se publică.

Femeile au o manie. Nu am început bine. Rectific. Femeile au o grămadă de manii care uneori le exasperează şi pe ele. Unele dintre aceste obiceiuri (ca să nu zic obsesii, deşi tocmai am facut-o) sunt redecorarea casei, mutarea mobilei dintr-un colţ în altul, schimbatul perdelelor şi al pernelor decorative sau achiziţionarea de cutii, cutiuţe pentru a-şi depozita ce strâng într-o viaţă. Dacă din două în două luni aş face milităreşte ordine şi curăţenie mereu aş arunca la gunoi cateva pungi pline cu mărunţişuri sau lucruri pe care nu le mai port/utilizez.

Azi a fost una dintre acele zile. Eu şi mama ajunsesem la concluzia că nu are loc un birou la ea în cameră aşa că am renunţat la un corp de bibliotecă şi un dulăpior pe care l-am băgat la mine în şifonier. Da, în şifornier! De obicei când deschideam cele două uşi dinspre partea unde hainele îmi stau pe umeraş, iar încălţămintea jos în cutii, mă aşteptam să cadă orice de acolo. Prea multe puse teanc aşa că am organizat mai bine lucrurile cu un dulap încorporat în şifonier. Vedeţi de asta e bine să ai mania aranjării casei la nesfârşit… Devii expert/ă în soluţii pentru mai mult spaţiu. Şi cu ocazia jafului creat în casă mi-am mai găsit nişte caiete vechi de biologie şi română, culegeri de matematică pentru bacalaureat, ciorne şi manuale pe care speram să i le dau cuiva mai departe, dar fiindcă programa se schimbă an de an nu şi-au mai găsit utilitatea.

Mi-am ocupat toată ziua desfăcând, împachetând şi mutând, la un moment dat chiar amintindu-mi de filmul „Totul despre sex” şi cât de mult îmi semăna situaţia cu acea gaiţă care vroia să se mute şi a sfârşit în acelaşi apartament dar complet remobilat.

Femeile… Dacă nu îşi pot schimba look-ul îşi reamenajează crib-ul.

Cum ar fi fost dacă un politician de-al nostru dansa ca Obama la un show? Pe toate canalele dezbăteau „problema” analişti politici, jurnalişti respectabili şi politicieni ieşiţi din uz. Parcă şi aud spunându-ne „noutăţi” precum „aşa e ţara asta… niciodată nu va fi ca în afară”, „ăştia-s politicienii noştri d’aia nu merge bine nimic” etc.

Şi pentru că oamenii simt nevoia să se exprime, pe site-urile de ştiri vor fi zeci de comentarii (multe din ele scrise cu greşeli gramaticale) care vor porni de la subiect şi vor sfârşi cu înjurături. Şi asta pentru că majoritatea românilor sunt un mix între un conservatorism cu rădăcini comuniste şi un nonconformism mascat în dorinţele lor de a fi senzaţionali şi de a şoca prin orice mijloace. Dar vorba reclamei, e greu să găseşti un mix bun… Sunt plini de prejudecăţi, dar se cred cu o gândire liberă doar pentru că democraţia la noi a ajuns la majorat, când de fapt singuri îşi limitează orizonturile.

Dar hei… „aşa e ţara asta… niciodată nu va fi ca în afară”. Defineşte „afară”.

Ce spuneţi de legea nouă privind fumatul în spaţiile publice? Pentru cei ce nu ştiu, de la 1 ianuarie legea spune ca localurile de peste 100 de metri pătraţi trebuie să aibă spaţii separate pentru fumători, iar cele cu o suprafaţă mai mică decât cea mai sus menţionată trebuie să se înscrie la o singură categorie: pentru fumători sau pentru nefumători. La intrare au obligaţia de a-şi face cunoscută politica privind fumatul înăuntru. Ei! Şi după ce sute de patroni de restaurante, cluburi, pub-uri, cafenele, ceainării şi alte minunăţii vor primi nişte amenzi generoase pentru că nu respectă această lege vom vedea că treaba se mişcă.

Şi acu’e acu’! Ce alegere vor face patronii de localuri mici? Îi vor sacrifica pe cei fumători care nu rezistă o seară fără tutun sau pe cei nefumători? Într-adevăr sunt mai mulţi nefumători, dar toţi au cel puţin un prieten fumător care precis se va ruga de ei să mearga unde se fumează pentru că „mor” dacă nu îşi aprind o ţigară. Urâtă situaţie.
Poate acum ar trebui să se reia o campanie anti-fumat, dar în colaborare cu localurile (care doresc, desigur) din marile oraşe. S-o gândi cineva la asta?

p.s1: Sunt curioasă ce va face La Gară’n Pub. Aviz FCRP.
p.s: Handmade-uri şi pe Hippie Box. Simteam nevoia unei schimbări de concept.
ps. 3: Cine nu a văzut Thank You for Smoking să îşi facă timp pentru a-l vedea.

Undeva în străfundul gândirii lor există ideea cum că noi, bucureştenii, avem ceva cu ei. Cu alte cuvinte toţi ăştia născuţi şi crescuţi în Capitală avem prejudecăţi legate de cei din provincie. Dacă le-au răspuns urât casierele şi vânzătoarele sau dacă nu le-a răspuns la salut vecinul este clar că au fost daţi în vileag de către accentul lor şi aceste persoane s-au comportat ca atare în faţa unui provincial. Ei bine, eu văd altfel treaba. Cei din province trăiesc cu prejudecata că bucureştenii îi resping, deşi nici nu au trecut prin experienţe care să le fi demonstrat acest lucru. Nu zic că nu există excepţii în ambele cazuri. Şi pornind de aici vă amuz un pic cu o scenă la metrou.

Pe la ora 6 seara mă aflam cu Ionuţ la Victoriei, presaţi şi „delectaţi” de mirosul extraordinar specific unui metrou aglomerat. Aşteptam să se închidă uşile de vreo 2 minute, timp în care lumea se tot împingea să intre.. Şi dăi şi dăi până când ajunsesem să am ca sol pantofii altor oameni! Ionuţ întoarce uşor capul şi spune în faţă „Nu vă mai împingeţi vă rugăm!”.

Ah, atât a trebuit!

Primeşte ca replică din partea unei individe: „E da! N-avem cum altfel! Aşa-s toţi bucureştenii, frate!”. Şi apoi continuă să îi vorbească tare prietenului ei despre cum sunt bucureştenii „toţi o apă şi-un pământ”. Acum păcat pentru ea că cel pe care îl catalogase drept bucureştean e ardelean sadea… Să mai zici că suntem noi drăcoşi!

M-am uitat aseară la filmul „4 nunţi şi o înmormântare”. Deşi îl mai văzusem de vreo două ori acum mi-a atras atenţia o secvenţă în care un grup de prieteni discutau la o nuntă despre căsătorie. Unul a spus: „Ştiţi de ce se căsătoresc cuplurile? Pentru că cei doi nu mai au ce comunica, iar cand fac nunta au din nou un subiect de discuţie pentru toată viaţa care le-a mai rămas.” Desigur nu am reprodus cu exactitate replica, însă cam aşa a învârtit vorbele.

Mă plictisesc în compania unor cupluri care abia au ce discuta între ei. Ele de obicei încearcă să intre în discuţie şi mai scot câte un zâmbet plictisit, iar ei aşteaptă un moment în care să se discute eventual despre job, facultate, sport sau maşini ca să scoată două vorbe şi acelea cu o seriozitate profundă sau cu un umor de proastă calitate. Sunt perechi care caută să se certe din toate nimicurile doar pentru a ieşi din monotonie, doar pentru a comunica unul cu celălalt în afară de „ce mâncăm în seara asta?”. Sunt perechi care fie au amandoi capetele goale şi sunt fericiţi că au lângă cine sta seara pe canapea la televizor, fie sunt împreună pentru că nu suportă să stea singuri şi crapă de invidie când au toţi poze pe messenger cu iubita sau iubitul sau fie stau împreună pentru că sunt de ani de zile, se ceartă zilnic, se bârfesc pe la prieteni, se înjură pe stradă, dar rămân împreună pentru că le este frică de schimbare. Desigur or fi mai multe tipuri de cupluri dezgustătoare, dar poate nu am avut „minunata” şansă de a le cunoaşte.

Şi îi vezi că fac şi nunta. Cu alai mare: rude apropiate, prieteni, rude pe care le-au văzut de două ori în viaţă, dar sunt verişorii de gradul doi ai bunicii şi este „obligaţie”. După ce comentează nunta, apoi vorbesc despre poze, iar după un an de epuizat neuronii pe nuntă, toarnă şi copilul. Să le ajungă discuţiile despre acesta până când se va muta şi el la casa lui, dar oricum până atunci însurăţeii vor fi schimbat câteva amante sau amanţi.

Eu vă doresc să nu staţi la masă vreodata cu “dublu” plictisitori. Îmi place să cred că cititorii mei sunt oameni care vor mai mult de la ei, de la viaţă şi de la relaţiile pe care le au.

Joi noapte am luat acceleratul care ne duce voios, cu viteza melcului către Constanţa. Cât am aşteptat pe peron am putut „admira” un ritual pur românesc: se lasă bagajele jos şi se dă drumul la casetofon sau la telefon, după buget, se asculta 3 Sud-Est, Andra şi manele, se rod seminţe, iar după un timp se aşterne impacientarea.

Trenul are întârziere. Se apucă să strige câte un şmecheraş din 5 în 5 minute: „Vine trenuuuuuu’!” şi toată lumea îşi ia bagajele în mână şi se înghesuie la margine peronului după care se întoarce, înjurând de neam pe cel care le-a dat ţeapă. În fine, apare trenul şi lumea se dezlanţuie; se urlă că se pleacă la mare precum se bucură maimuţele că primesc o banană. Nu mai este cazul să detaliez ce mi-au auzit urechile pe parcursul drumului.

Uite că mai sunt oameni care merg pe litoralul românesc. Plecaţi de la ora 1 noaptea, am ajuns la 9 şi jumătate la mare. Totul bine pe plajă, apa destul de curată spre mirarea mea, căci în alţi ani era plină de coji de seminţe şi mucuri de ţigară, terase cât curprinde… nu pot să zic că am fost dezgustată de ceva anume. Cred că am învăţat cum să ignor cocalarii că deh… mai mulţi ţărani de oraş precum în Bucureşti nu cred că există.

Seara am mers în White Horse… de fapt de aceea am şi mers în Costineşti. Nu am găsit un loc până acum unde să mă simt mai bine decât în „Căluţul alb”. Muzică bună, fără Dj şmecher care face remixuri din melodii clasice rock, oameni civilizaţi şi voioşi, fără beţivani, manelişti şi snobi. Se trezesc unii să se mire ”Vai în Costineşti?!De ce nu în Vamă?”. Răspuns: Mi se pare că este un trend să te duci la Vama Veche să dormi ca sărăntocul pe plajă după ce ai băut noaptea până la refuz, să dai de clovni care se îmbracă punk, dar ascultă ciurucuri minimale, să stai la masă cu puştani de 15 ani plecaţi de acasă în căutarea libertăţii, ca apoi să îmi povesteşti mie cât de praf te-ai făcut şi ce bine te-ai distrat. Snobism şi nu altceva. Omul strică locul, nu locul pe om.

Duminică noapte m-am întors. În faţa Gării de Nord era adunare de taximetrişti mafioţi. Îmi spune unul dintre ei că îmi ia 400 până în Titan, pentru că tariful la kilometru nu se aplică pe timp de noapte. Dacă aşa stătea treaba am mers puţin pe jos până la Polizu de unde am luat un taxi cu un şofer corect şi am ajuns acasă.

Fiţi pe val.

21 iulie 2008.

Editare: Postul a fost publicat şi pe fuckyoutovarasi.blogspot.com , pentru campania „România de 5 stele”.

a href=”http://bp3.blogger.com/_AMmR_NDklzE/SGuvtvbkQNI/AAAAAAAAAIc/SStH_9BXCq8/s1600-h/2761~Shar-pei-with-Glasses-Posters.jpg”img style=”display:block; margin:0px auto 10px; text-align:center;cursor:pointer; cursor:hand;” src=”http://bp3.blogger.com/_AMmR_NDklzE/SGuvtvbkQNI/AAAAAAAAAIc/SStH_9BXCq8/s320/2761~Shar-pei-with-Glasses-Posters.jpg” border=”0″ alt=”"id=”BLOGGER_PHOTO_ID_5218457793599914194″ //abr /Anul trecut pe vremea aceasta eram în stresul bacalaureatului. Ţin minte că în noaptea dinaintea probei „vorbite” de română am stat noaptea pe skype şi îi explicam unui coleg subiectele… În ziua cu pricina cum ieşea câte un victorios din sală îşi scotea cămaşa din pantaloni şi îşi descheia nasturii şi începea să povestească ce şi cum. La probele scrise, în sala mea nu s-a copiat din cărţi sau fiţuici, dar la proba de biologie a venit o supraveghetoare de la altă sală, s-a înţeles din câteva vorbe cu profesoarele şi i-a aruncat unui coleg un bilet în care erau trecute răspunsurile la prima parte, bilet care a ajuns la toţi. La matematică ne-au lăsat să mai şoşotim un pic între noi, iar la română şi la geografie nu am putut face nicio mişcare dubioasă… abia de mai găseam un moment în care nu erau atenţi supraveghetorii pentru a face un schimb de răspunsuri spre a ne verifica. Comisia principală de supraveghere adunase teancuri de cărţi depozitate în toalete, dar unii colegi, din câte ziceau, au reuşit să copieze din cărţile cu răspunsuri pentru că au acceptat profesorii să îi lase în schimbul banilor sau chiar pe degeaba.br /br /Puteai lua 5-ul la examene cu uşurinţă, dar o notă mare nu prea. Nu e uşor ca în 4 luni să rezolvi peste 500 de variante, de altfel nu cred că poate cineva să facă acest lucru. Nu mulţi pot lua note mari la toate şi nimeni nu se gândeşte că materia este exagerat de încărcată. Cel care vrea să dea la o facultate de matematică sau de fizică trebuie să fie as şi la română şi geografie/istorie ca şi cum ar da admitere la aceste specialităţi, iar cel care dă la admitere examen la română trebuie să mănânce biologie şi matematică pe pâine dacă vor să aibă medie mare la bac. Nu vreau să se înţeleagă că nu ar mai trebui bacalaureat sau că ar trebui să se reducă numărul de examene, ci doar să se ia nişte măsuri pentru că raportat la nivelul nostru de învăţământ forma BAC-ului nu se potriveşte. br /br /M-am uitat mai devreme pe subiectele de la biologie care au picat anul acesta. Tipurile de exerciţii sunt un pic schimbate şi structura materiei diferă, deci nu e mare realizare dacă un elev doreşte să rezolve subiecte din anii trecuţi, poate doar grila. Când vine vorba de meditaţii e jaf la drumul mare. Eu nu am avut nevoie decât de 3 luni de pregătire la matematică pentru a mi se explica din urmă diverse aspecte şi nici nu am fost cine ştie ce sclipire la această materie, deci se poate să iei bacul cu notă mare şi să intri la o facultate de stat fără să arunci cu banii. Aveam profesori care ţineau meditaţii cu doi elevi pe şedinţă, fiecare plătind 50 de ron. Deci dacă Xulescu avea să zicem 3 şedinţe pe zi (rezonabil zic eu) scotea 3 milioane dintr-un foc fără a plăti impozit pe ei, că doar nu era fraier să fie înregistrat. Şi să mai zici că nu vrei să te faci dascăl în ziua de azi… br /br /Aşa că unde modelul profesorului cinstit cam lipseşte, de unde vrei să plouă cu elevi cinstiţi şi eminenţi? E ca într-un cerc: Statul nu le dă salarii mari profesorilor, aceştia nu predau materia aşa cum ar trebui să înţeleagă fiecare (vorbesc de majoritatea, nu generalizez), eventual sunt şi slab pregătiţi, lucrează doar 18 ore pe săptămână şi mai organizează şi câte o grevă, deci de ce le-ar da cineva salarii mai mari dacă ei prestează munca în acest fel? Pe de altă parte de ce nu le-ar da un salariu mai mare pentru a-i motiva? Poate aşa nu ar mai veni suplinitori care la examenul de titularizare nu sunt în stare să scoată o notă peste 7 pentru a obţine un post stabil într-un liceu. Asta e altă poveste… Aştept parodia de la examenele acestea de titularizare unde oameni care au terminat o facultate obţine rezultate mai dezastruoase decât cele de la bacalaureat.br /br /(poza:a href=”http://www.allposters.com/gallery.asp?startat=/getposter.aspAPNum=411270CID=80FCC4662C8C44A782065A745655BA78PPID=1search=schoolf=vFindID=0P=1PP=13sortby=PDcname=SearchID=”Ron Kimball/a )

Mi-am cumpărat săptămâna trecută o cartelă Orange PrePay în ideea că voi activa o optiune de 4 euro pentru a avea minute şi sms-uri naţionale. Pentru a beneficia de toate cele trebuia să intru in Orange Young, introducând CNP-ul meu în baza lor de date pentru a demonstra că am sub 24 de ani. Ei bine, îmi apărea mesajul: acest cod numeric personal a mai fost folosit. Eu nu am mai apelat la serviciile Orange, deci e clar că cineva ori l-a ghicit, ori l-a luat de cine ştie unde. Am sunat în centrală, m-am dus şi la un Orange Shop, evident mi-au spus „încercaţi din nou… mâine ar trebui să meargă”. Ghici ce? Nu a mers, aşa că am folosit şi eu CNP-ul altcuiva binevoitor.br /br /Acum îmi trebuie un telefon mobil nou pentru cartelă. Mai am eu un Nokia vechi care trebuie restartat după fiecare convorbire, dar e pe ducă. Nu vreau un cine ştie ce mobil cu browser, cameră şi alte fiţe pe care oricum nu le folosesc… Pentru astea e Sony Ericsson-ul în care ţin Vodafone-ul. Aţi înţeles cum stă treaba? Am un Vodafone şi îmi mai trebuie un Orange. Am comandat online de pe patru site-uri un telefon care apărea în stocuri, însă de fiecare dată am primit anunţ că nu îl mai au. Bun. M-am decis să comand altul. Am sunat de data aceasta înainte de a comanda pentru a mă asigura că este în stoc. La trei firme am sunat. Iată un dialog cu un operator:br / -”Bună ziua! Aş dori să ştiu dacă aveţi în stoc telefonul X pentru a-l putea comanda.br / – Un moment să verific… Ăăăă… Nu îl mai avem.br / – Şi atunci de ce nu aţi reactualizat site-ul? Încă apare că îl aveţi…br / – Păi dacă nu îl avem acum nu înseamnă că nu îl vom mai comanda niciodată de la furnizori…br / – Am înţeles. Mulţumesc, la revedere!”br /br /De ce nu se pot face nişte precizări ca să ştie şi omul ce şi cum? Acum am comandat un Nokia de pe un site care se laudă cum că ar actualiza zilnic informaţiile şi că există 1% şanse să nu se potrivească ceea ce este expus pe site cu ceea ce au ei. Să o văd şi pe asta! Prefer să nu public numele acestor companii care vând pe Internet şi la care eu am apelat. Trece o săptămână aproape de când tot dau comenzi pentru un telefon care să aibă funcţiile de bază şi nimic mai mult, şi constat că e mai greu decât credeam cu achiziţionarea electronicelor online. A şi nu vă zic… taxa verde pentru un telefon e de 7-8 lei.

a href=”http://3.bp.blogspot.com/_AMmR_NDklzE/SDHwR1VkmNI/AAAAAAAAAG0/VD13PBIljy4/s1600-h/Hanging-Boxing-Gloves-Posters.jpg”img style=”display:block; margin:0px auto 10px; text-align:center;cursor:pointer; cursor:hand;” src=”http://3.bp.blogspot.com/_AMmR_NDklzE/SDHwR1VkmNI/AAAAAAAAAG0/VD13PBIljy4/s320/Hanging-Boxing-Gloves-Posters.jpg” border=”0″ alt=”"id=”BLOGGER_PHOTO_ID_5202203233755633874″ //abr /Ce îmi este dat să văd pe Realitatea Tv luni seara după ora 23…? ”Meciul serii”. Ce vrea să însemne? O emisiune în care vor fi invitaţi câte doi candidaţi la primăria Bucureştiului şi vor sta într-un ring de box, frumos, unul într-un colţ altul în cel opus. După fiecare rundă se bate gongul şi trece o pipiţă care ţine un carton în mâini pe care este trecut numărul rundei. Apoi, urmează o pauză în care o formaţie/artist cântă, probabil pentru a mai calma spiritele discuţiilor şi să nu mute canalul audienţa. br /br /Ştiu care e strategia cu emisiunea aceasta: de a îmbina divertismenul cu discuţiile electorale. În timp ce soţul butonează frenetic telecomanda mai auzi un zbiarăt de copil:”Tati uite-o pe Andra lasă aici!”… Şi uite aşa rămâne omul privind şi percepând cu jumătate de minte la ziua ce a trecut cum stă treaba cu primăria ca în final să nu se întrebe cu cine votează. Ceea ce nu a gândit postul tv este că e stupid formatul emisiunii. Mă uit acum la Iosif Boda cum stă într-un ring şi vorbeşte spre Liviu Mihaiu aflat în colţul opus. Îi preferam stând la un birou sau fiecare la un pupitru. Se mai văd şi pe fundal figurile ponosite ale publicului care priveşte în gol şi la comandă aplaudă. Parcă şi electoratul e ca acest public din emisiune. Primeşte informaţiile din presă şi le reproduce fără să le judece, citeşte pliantele şi se încrede în promisiuni fără să le vadă realismul la fel cum aceia plictisiţi râd fără să prindă esenţa glumelor. br /br /Am uitat să precizez că Tatulici bate gongul. Mai mai că aş asemăna emisiunea cu Gong-show (da da… show-ul acela prezentat de Horia Brenciu)…br /poza:a href=”http://www.allposters.com/gallery.asp?startat=/getposter.aspAPNum=1623644CID=4F21E1E5B5384E068FCD93AECDAC299DPPID=1search=boxf=tFindID=0P=1PP=37sortby=PDcname=SearchID=”allposters.com/a

Azi mă iau de PSD şi mai exact de Cristian Diaconescu, candidat versiunea 2008 la primăria Bucureştiului. Povestea începe cu lupta pentru candidatura la primărie dintre Miron Mitrea, care după ce a fost ministru al transporturilor s-a ales cu dosar penal ( vezi câteva linkuri: Cotidianul, Presa zilei şi aici Realitatea), Marian Vanghelie (pentru a ne mai minuna puţin: Jurnalul)şi Sorin Oprescu (să ne reamintim: Infopolitic).

Ieri surpriză! Candidatul propus din partea PSD este Cristian Diaconescu, printre calităţile sale numărându-se lipsa unui dosar penal chiar Mitrea susţinând că e un politician ”curat”. Bine bine… ”curat” să fie, dar cu nevasta cum rămâne? În timp ce era ministru al justiţiei soţia sa a ocupat o funcţie de conducere la Eximbank, funcţie ce i-a adus un salariu lunar strong  de 600-800 de milioane de lei vechi. Vă daţi seama cât putea să muncească pentru acest salariu? Probabil de aceea acum este ”cercetată de DNA într-un dosar cu un prejudiciu estimat la câteva milioane de eurostrong din patrimoniul public şi de aproape 1,5 miliarde de lei vechi din bancă.” (citiţi mai departe aici: Gardianul). Dacă va câştiga să sperăm că nu va îşi va forma un consiliu al primăriei format din clone ale nevestei, pentru că nici în borduri nu se vor mai duce banii.

Data viitoare cercetez bubele celorlalţi candidaţi, pentru ca în final să facem un pronostic unde se vor duce banii noştri în următorii patru ani.