Pentru că mi-am tot propus să promovez pe blog produse și servicii pe care le folosesc și de care sunt mulțumită, din pură intenție de a vi le recomanda și vouă, azi vreau să zic două vorbe despre ING. Sunt de ceva timp client de-al lor, am un card, un cont de economii și folosesc Internet Banking-ul. De ce sunt mulțumită:

1) Self Banking

Nu am avut nevoie decât o dată să merg la un ghișeu: atunci când mi-am ridicat cardul. Banii ii retrag sau îi depun de la aceleași bancomate din agențiile Self Banking care se află în zone centrale și sunt deschise până la 23.00. Deci nu depind de programul caseriilor și nici nu iau contact cu angajații băncii. În zilele în care n-am chef de amabilități this is a bless. Sarcasticii vor înțelege

Dacă nu ai acces la net, tot la SB poți să îți accesezi contul de Home Bank, despre care vă voi spune mai jos. La ce-i bun? De exemplu, mi s-a întâmplat să fiu departe de casă și să trebuiască să transfer niște bani din cont. Pe la 5 seara eram într-un ING din Sibiu și îmi rezolvam treburile de la computer-ul lor.

2) Home Banking

Mi-am deschis online contul de economii prin contul de utilizator HomeBank. Tot prin el îl alimentez sau îl ușurez de bani oricând am chef. Până acum o lună tranzacția între contul de economii și contul curent (adică cel aferent cardului) dura 5 zile, dar acum transferul se face instant. Din nou, nu trebuie să trec pe la bancă, ci de la un calculator cu net îmi rezolv tot.

Mai sunt și alte servicii pe care Home Bank le oferă gen plata facturilor la telefon, lumină și alte utilități. Nu știu le-am folosit încă, dar intenționez.

3) Se mișcă repede

Pe 1 decembrie, cineva din străinătate mi-a transferat euro în contul de ron. Nu știam cât durează conversia așa că am sunat a doua zi la call center și l-am stresat pe un operator dacă tranzacția se va face ținând cont ca nu e euro-euro și cât durează. Mi-a explicat omul că nu e nicio problemă și că operațiunea se face, de obicei, în 2-5 zile. După 2 ore deja îmi intraseră banii fără să îmi ia taxe pentru conversie

În ceea ce privește comisioanele mie mi se par ok comparativ cu alte bănci. Nu sunt analist bancar, probabil au și ei unele servicii mai scumpe decât la altele, dar totuși per total sunt decenți.

Ah, să nu uit… Comunicarea online cu clienții e și ea neașteptată pentru o bancă. Newsletter-e faine, concursuri, mesaje cu sfaturi despre cum să îți protejezi mai bine datele personale etc. Îi felicit pentru contul pe Twitter și aștept să fie mai curajoși pe Facebook Bravo echipei lor și sper să se dezvolte mai mult în online în viitorul apropiat pentru că e păcat să stea deoparte.

p.s: să nu vă aud că e post plătit. Nu știu pe nimeni de la ING . Sunt un client mulțumit și vreau să întorc favoarea companiei scriind despre ea.

Acum câteva zile, o prietenă fan Nokia spunea că vrea să își ia un smartphone pe Symbian, crezând că e un sistem performant datorită faptului că vorbim despre… Nokia Așa că, i-am povestit câte ceva despre experiența mea de utilizator Symbian, pe care o voi relata pe scurt, mai jos, în ideea că poate voi face pe cineva să se gândească și să se documenteze mai bine dacă intenționează să își ia un Nokia cu un sistem la care compania deja a renunțat.

În urmă cu un an îmi căutam un telefon mobil “dăștept” care să mă ajute , în principiu, să îmi verific mail-ul de oriunde, să share-uiesc pe rețelele sociale revelații de moment și să citesc informații care mă interesează. Dă-i și caută un smartphone la un preț rezonabil (nu de Iphone), care să aibă o tastatură qwerty, niște componente cât de cât ok și review-uri bune.

Una peste alta, am ajuns să îmi iau un Nokia C6 fără să anticipez că peste câteva luni produsele  companiei finlandeze o vor lua în jos. Și asta din cauza sistemului de operare Symbian de care mă “bucur” și eu. Aplicațiile făcute pentru sistem sunt foarte limitate (vezi Ovi Store), cu unele te lupți să le instalezi de 2-3 ori ca să funcționeze, iar altele nu merg cum trebuie nici în ruptul capului. De exemplu, nu pot folosi Facebook chat și Foursquare pentru că aplicațiile pur și simplu nu se deschid, deși le-am reinstalat de două ori sau paginile de Facebook nu le pot verifica și gestiona din aplicație – trebuie să intru din browser dacă am vreo treabă cu ele. Ba mai mult, dacă mă sună cineva și eu navigam pe net, în 80% din cazuri mi se blochează vreo 10 secunde până se prinde că a intervenit ceva.

Aparatul e bun, camera foto e performantă, însă sistemul de operare depășit te face să regreți alegerea. Dacă veți citi alte păreri despre Symbian veți vedea că nu sunt singura care crede că nu merită să vă legați la cap cu el. Personal, abia aștept să îmi iau ceva cu Android

When I was young I liked hardcore rock. I still like it, but now, in a normal day, jazz & piano music are the best for my nerves…

Most of the time I know your intentions. I just pretend I don’t know them.

High heels and mini skirts are significant women tools. These are the ultimate solution when we don’t know how to catch attention. But for some women the first solution is the ultimate one.

Money don’t bring happiness. But when I have them, I can concentrate for real on the things that can make me happy.

People are sometimes just like advertising. They keep repeating you things to determine your acts.

Mom, if you’re gonna tell me daily to be careful when I pass the street or when I walk on ice, is not gonna have big results!

Internet can be very depressive. I wake up scrolling for hours posts, tweets or searching for stupid things and I realize that I lost my time. My precious time.

Citind bloguri din randul celor cu un public redus – da, uite că eu nu le urmăresc doar pe cele populare, am observat câteva lucruri interesante. Înainte de toate, menţionez că e vorba de peste 200 de bloguri vizitate în ultimele două săptămâni.

În primul rând, mi s-a părut conţinut mai puţin decât în anii trecuţi, dar mai bun. M-am pierdut în multe posturi despre teme de tot felul de la păreri despre România, presă, oameni, străinătate la poveşti despre experienţe în calitate de voluntari, turişti, emigranţi, angajaţi sau angajatori s.a. Însă la arhive am văzut că în 2010 cam toţi au fost mai puţini activi pe blog decât în alţi ani.

Apoi, am regăsit mai multă implicare în cauze sociale. Ca voluntari sau promovând diverse iniţiative. Is it just me or are we getting better? Începem să ne asumăm nişte roluri în calitate de bloggeri, iar unul din ele este să sprijinim ceea ce este bun şi sustenabil. Asocierea noastră cu o campanie transmite ceva despre noi. După un banner sau câteva posturi îţi dai seama care e eco, donează sânge, iubeşte animalele sau donează bani pentru o cauză nobilă

Iar la final, închei tot cu un aspect pozitiv. Mulţi am exprimat prin posturi sau comentarii ce ne dorim în 2011. Impresia mea pe scurt: vrem mai mult – de la noi, de la cei din jur, de la autorităţi, companii, lideri ş.a. Acum să vedem şi ce vom face… O idee este să încurajăm în continuare campaniile de responsabilitate socială, să oferim iniţiatorilor feedback-ul nostru şi să nu ne ferim să menţionăm lucrurile negative. Sună banal, dar încă sunt reţineri.

I find subway very educating. Everytime I see somebody reading a tabloid, I remember to open my book and read the next chapter!

I find panic very constructive. Everytime I panic I feel like Spiderman.

Everytime I see a girl wearing gum boots I remember a quote from Giorgio Armani: “The difference between style and fashion is quality”.

A cellphone can be a lifesaver. You can avoid uncomfortable discussions just making yourself busy by checking the menu or texting something irrelevant.

You can’t fool people all the time. We know you send “nice-warm-full of love” messages just to make everyone think that you’re nice, warm and full of love.

Grandparents are so cute. They always make sure that you have slippers, pyjamas and candies.

Each time I celebrate my anniversay something strange happens. I feel like I’m getting older with one year and younger with two years. That’s why I’m so fresh!

Sometimes Twitter remindes me of my country. It’s wonderful, but too bad it’s 80% populated by idiots.

Social Media reminds me of Public Relations. Is uber-cool, easy to do and everyone can be an expert. Sounds familiar?

I don’t know which one is more strange: searching my new colleagues on Facebook or finding that they don’t have a Facebook profile.

Românul s-a născut şef. Sau „şieeef” cum pronunţă şefii de pe şantiere. Ştiu că este o generalizare şi nu e bine, dar atât de mulţi au în ei atitudinea de şef de când jucau fotbal pe maidan, încât restul sunt cantitate neglijabilă.

La sapă, la birou, în maşină, în bloc sau oriunde în altă parte trebuie să existe un şef. Este acela care are în subordine câţiva oameni sau chiar pe nimeni, dar el este şefu’ şi când vorbeşte el, iese aur pe gură, iar tu trebuie să te închini că altfel vei fi umilit. Sunt câteva porunci de care trebuie să te fereşti… pardon să le respecţi cu sfinţenie:

- Când zice şefu’ că tu ai greşit, deşi nu ai greşit şi ai dovezi, ca să nu zbiere la tine zici ca el, faci ca el şi apoi vei fi din nou corectat cu vechea variantă, dar care acum este a şefului. Iar tu tot nu vei fi de nasul lui.

- Când te ţine şefu’ peste program, deşi ai lucrat ca sclavul toată ziua şi poţi lăsa task-ul pentru a doua zi, tu taci şi îndură. Numai atunci şefului îi vor sclipi ochii dă fericire că are un control bazat asupra ta.

- Când zice şefu’ una şi tu faci aia, iar apoi el zice că nu ţi-a zis aşa ceva… Tu cere-ţi scuze şi explică-i că ţi s-a părut, dacă nu vrei să îşi verse nervii pe tine. Te-ar mai ţine şi din lucru pe deasupra.

- Când începe şefu’ să mute diverse produse după ce te-a văzut cum le-ai aranjat câteva ore, tu dă din cap că aşa e mai bine. Chiar dacă nu ţi se par strategic puse. Dar tu eşti prostul aici şi trebuie să faci ce face şefu’. Lasă inovaţiile pentru cei ca tine. Pui osul la treabă şi mai stai câteva ore să le reordonezi.

- Când zice şefu’ să îi faci cafea, tu execută-te. Ştii că îşi poate mişca şi el fundul să îşi toarne una, dar ziarul pe care îl citeşte, telefonul pe care trebuie să îl dea sau oboseala copleşitoare îl împiedică. Iar dintre voi doi el e şefu’ şi tu trebuie să îi faci lui pe plac, nu el ţie.

- Când ai plătit pentru un serviciu, şefu’ de acolo, deşi nu e şef şi pentru tine – clientul, tu tot smirnă să fii, să mulţumeşti la final şi să nu te aştepţi la asta din partea şefului.

- Când îţi dă ordine şefu’, deşi de data asta el este coleg cu tine şi aveţi amândoi acelaşi şef, nu te pune cu el că le va spune tuturor colegilor cât de antipatic eşti şi cum îi strici mereu ziua.

Şi în final…

Când vorbeşti cu şefu’ despre fotbal, politică, relaţii, globalizare, Bucureşti, străini, învăţământ, bani ş.a. păstrează pentru tine argumentele şi experienţele proprii. Cu şefu’ nu te pui că el cum ridică tonul, cum are dreptate. Şi nu vrei să îţi repete pentru restul zilelor tale, cu aceeaşi convingere şi pe acelaşi ton din cuvântările sale, şefe şi ele peste înţelepciunea ta ţinută la loc sigur.

Neputinţa şi îngâmfarea se traduc prin multe, iar mie alte porunci nu-mi mai vin acum în minte. Dacă îţi coace una spune-o fără frică pentru că şefii nu intră pe blogul meu

Avon Connects este reţeaua socială dezvoltată de Avon pentru reprezentanţii companiei, dar şi pentru clienţi sau potenţiali clienţi. Am auzit de ea la Webstock şi m-a ros curiozitatea să văd despre ce e vorba. Pentru că ideea chiar mi s-a părut mişto, mi-am făcut cont.

La prima vedere mi s-a părut un hibrid. Site-ul conţine materiale informative, bloguri şi discuţii între membrii înregistraţi structurate ca cele de pe forumuri. Nu mi-a plăcut la început amestecătura asta. Căutam direct să văd ce fel de useri sunt şi ce discută. Dar am dat peste nişte materiale mişto – băieţi dacă citiţi postul ăsta va trebui să daţi skip la partea asta. De exemplu am stat 8 minute să mă uit la un clip în care se machiază o tipă, iar cu ocazia asta am aflat cum arată şi la ce este de folos un iluminator ))

Trecând la lucruri mai serioase, ţi-ai putea petrece vreo 2 ore pe site la început pentru că găseşti tot felul de materiale informative şi discuţii interesante. Tipele înregistrate nu sunt chiar atât de analfabete şi mahalagioaice ca cele de pe Kudika – fără supărare dar când am intrat prima şi ultima dată pe forumul acela am crezut că s-au mutat acolo mall-ul din Vitan şi piaţa Rahova. Pentru companie e un avantaj că îşi prezintă produsele prin intermediul celor care le folosesc, nu doar prin broşură. Iar păreri de rău nu prea am văzut să fie. Un punct slab este că interacţiunea între utilizatori este cam scăzută. Rar un topic atrage multe postări.

Site-ul îţi oferă posibilitatea să intri în legătură cu un reprezentant Avon din zona ta. M-am folosit şi eu de funcţia asta şi am căutat pe cineva din Bucureşti. M-am dezumflat repede când am mi s-a afişat doar unul din oraşul meu. Dacă vreau altul trebuie să reiau căutarea. De fiecare dată îmi este afişată doar o persoană despre care nu pot afla decât datele de contact. Ar fi fost mai drăguţ să văd un profil, o recomandare, un ceva care să mă ajute să îmi fac o impresie.

Nu-mi place că sunt cam împrăştiate zonele site-ului. Am bâjbâit să regăsesc clipul despre care v-am zis mai sus pe care îl văzusem în urmă cu vreo 2 zile. Parcă nu e pus în valoare nimic anume. Până la urma care e scopul principal? Să citesc despre Avon sau să interacţionez şi prin asta să aflu mai multe despre Avon?

Per total ideea mi se pare bună şi site-ul are potenţial. Păcat că nu se văd cei 15 oameni care se ocupă de el (conform declaraţiilor făcute la webstock). Deocamdată îmi ţin contul mergând pe ideea că… nu se ştie.

Îmi vine să mă iau aşa un pic de campania demarată recent de ECO-Rom numită „Colectează selectiv! Deşeurile de ambalaje se reciclează!”. Conform informaţiilor din presă „Bucureştenii si locuitorii altor 16 oraşe din ţară vor învăţa, în perioada 8 septembrie – 3 octombrie 2010, ce este şi cum se face corect colectarea selectivă a deşeurilor”.

Presupunând că chiar nu ştim să aruncăm selectiv deşeurile şi că avem nevoie de îndrumări (eu am păţit-o odată), când vine vorba să aruncăm cei cinci saci cu hârtii, plasticuri, metale, obiecte din sticlă şi gunoaie menajere unde mergem pentru primele patru? Pentru că problema e că acele containere frumos colorate sunt puţine şi nu chiar aproape de blocuri. La mine în cartier sunt trei la 100 de metri de bloc şi au gurile atât de mici încât trebuie să bag pe rând un pet.

Înainte de a ne da lecţii despre colectare selectivă ar fi trebuit să fie un sistem bine pus la punct. Pentru că nu vezi românul să se mişte până la dâlga cu sacii!

Şi o altă problemă cauzată de firmele de salubrizare de data asta e că nu există siguranţa că ceea ce aruncăm ajunge la reciclat. La multe blocuri s-au pus tomberoane de la firmele de salubrizare pe fiecare scriind cu vopsea ce tip de deşeuri „primesc” (în timp s-a şi dus vopseaua aia). Dar maşina de gunoi le bagă pe toate în gură, înghiţindu-le la grămadă. Aceeaşi situaţie am văzut-o la mine în cartier cu acele containere ECO-Rom. Dacă deşeurile nu erau puse în saci se amestecau între ele.

Şi stai că mai am una de zis şi termin. La metrou e cel mai tare. La Unirii de exemplu ai trei coşuri pentru hârtie, plastic, respectiv metal, dar dacă ai altceva de aruncat nu ai unde. Şi evident lumea pune în unul din alea trei! Aici e vina Metrorex.

Lămuriţi-ne despre tot ce presupune colectarea selectivă şi reciclarea dacă tot aţi început campania asta, dar lucraţi în acelaşi timp mai mult la infrastructură. Că e păcat

Does anybody hear me?

Mă gândeam la un aspect puţin plăcut şi de asta probabil, puţin discutat. Şi anume la utilitatea persoanelor de lângă noi. Ştiu că sună de parcă aş vorbi despre ustensile, dar lăsând deoparte partea sentimentală, suntem înconjuraţi de anumite persoane şi nu de altele pentru că ele îndeplinesc sau pot îndeplini pentru noi diverse treburi.

Cred că un om poate suporta în jurul său un număr maxim de prieteni. Atenţie! Prieteni am spus. Cu restul sutelor de persoane pe care le cunoaştem, să recunoaştem, nu putem ieşi la cafele sau plimbări şi să stăm constant la poveşti. Timpul şi multe altele nu ne permit. Şi mie mi-ar plăcea să cunosc mai bine, de exemplu, anumiţi cunoscuţi pe care îi văd din an în paşte şi în rest ţin legătura cu ei virtual. Dar nu am cum. Iar o bună parte din aceştia îmi sunt de folos. A sunat de parcă schimb şururburile cu ei, însă nu cred că (vreau) pot îndulci situaţia.

Se întâmplă să nu le poţi face singur pe toate şi să ai nevoie de cineva care să te completeze. Şi atunci începi să cauţi în agenda de la telefon. Ah, şi acum vezi că ai contacte despre care nici nu îţi aduci aminte – dar nu le ştergi pentru că cine ştie poate îţi aminteşi şi nu se ştie când îţi trebuie. Îţi faci o listă de nume şi începi să suni cerând un favor. După ce i-ai întrebat ce mai fac, bineînţeles. În momentul acela, nu te interesează decât ce îţi pot livra acei oameni pentru a-ţi îndeplini ce ţi-ai propus. Râdem, glumim, ne interesăm de probleme celorlalţi, dar în esenţă, îi ţinem pe lângă noi

pentru rolul pe care îl joacă.

Aşadar, dacă nu joci rolul de prieten pentru cineva, iar aici nu intru în detalii pentru că fiecare ştie mai bine ce presupune acest statut, atunci ce rol ai pentru acel cineva? Uneori răspunsul derivă din meseria noastră, dar alteori asta nu e suficientă. Dacă te implici în diverse cauze îţi creşti gradul de utilitate în societate – faci ceva concret pentru oameni, fără ca ei să îţi plătească direct serviciile. Dar la urma urmei, până şi faptul că ai multe contacte poate fi un rol

Rămăsese să povestesc despre anul al doilea. Materiile s-au împuţinat, dar s-au şi îngreunat în primul semestru. Am avut două examene orale la Politologie, respectiv Semiotică şi altele scrise/grilă la Geopolitică, Retorică, Publicitate.

La Retorică puteai alege o evaluare permanentă şi un proiect final pentru a nu mai da examenul, iar la Publicitate aveai până la final de făcut două campanii pentru a intra în examen.

La Politologie şi Semiotica era foarte importantă activitatea la seminar pentru a obţine un punctaj mare la examen. Am dârdâit toţi de emoţii la examenele de la aceste materii. Cum spuneam, probele au fost orale şi s-au desfăşurat de-a lungul unei săptămâni fiecare. Aşteptând afară te luau toate spaimele mai ales când ieşea câte un coleg şi anunţa că a fost picat. Proba orală de română de la bacalaureat a fost nimic pe lângă ce e aici.

Seminarul de Semiotică a fost o abrambureală. Nu mi-a plăcut cum se desfăşura, dar oricum anul următor nici nu a mai fost un seminarist la această materie. Cu toate acestea, profesorul de la curs, domnul Dumitru Borţun, este considerat de majoritatea dintre noi drept unul dintre cei mai buni profesori pe care i-am avut. Cred că vorbele unei colege redau cel mai bine ce a însemnat acest curs: „Borțun face din fiecare curs o lecție de viață”. Dacă aveţi răbdare citiţi în postul ei despre câteva diferenţe între FCRP şi o altă facultate.

Nu pot să nu zic nimic de darul de a preda al domnului rector, Paul Dobrescu. A fost un scandal prin presă, total nefondat, despre numirea sa în funcţie ca rector al SNSPA-ului. Sincer nouă nu ne-a păsat de asta pentru că pentru noi este un profesor bun. Îmi pare rau că numai jumătate din studenţi au făcut cursul cu dumnealui şi l-au putut asculta cum explica şi întreba: „Măi aţi înţeles?” – iar dacă nu răspundea nimeni nimic, relua pentru a fi sigur că plecăm cu ceva în cap de la curs.

Iar domnii Frigioiu şi Fitzek de la Politologie au fost un duet aparte. Domnul Frigioiu este o enciclopedie vie, de multe ori chiar recitându-ne discursuri ale politicienilor, iar domnul Sebastian Fitzek este un seminarist care vorbeşte extrem de mult, dar nu pentru că îi place să se audă, ci pentru că simte nevoia să ne explice şi să ne spună cât mai multe.

În afara facultăţii am organizat balul bobocilor. Ce a fost ciudat: se formaseră două echipe care vroiau să organizeze, fiecare având un proiect, dar domnul prodecan Dumitru Iacob a decis că trebuie să existe un singur proiect. Iar noi nu puteam pica la pace nicidecum…

Aşa că ne-a invitat în biroul dumnealui şi a plecat, lăsându-ne să discutăm, să ne păruim, să facem ce-o fi pentru a realiza împreună un proiect. Şi asta s-a întâmplat – mai puţin păruiala : ). Mi-am dat seama pe parcus că cei din echipa adversă nu erau precum credeam şi mă bucur că în final am reuşit să facem un bal deosebit.

Şi gata ce-a fost frumos…

În semestrul al doilea am făcut aşa: Tehnici de Redactare, Tehnici şi Strategii de PR, Cultură şi comunicare, Training, Comunicare audio-video şi Conceperea şi elaborarea ziarului, ultimele trei fiind opţionale.

Primele două, cele cu tehnici au fost frecţie. Să zicem că la Redactare am făcut la seminar un comunicat, o ştire, o conferinţă de presă, dar la Strategii de PR… Numai când te gândeşti cum sună pare important – ei bine nu. Cursul e o aberaţie despre un model de PR inventat de profesor.

Începuse să mă enerveze facultatea pentru că nu mai făceam nimic practic şi nici nu mai învăţam ceva util. Ce m-a scăpat de ea a fost primul meu job – PR Executive la Olimpiadele Comunicării, concursul la care participasem cu un an în urmă. Nu l-am obţinut prezentând un CV, ci blogul a fost cartea mea de vizită.

Am lipsit tot semestrul de la facultate şi n-am regretat decât că m-am răcit de colegi. Mi-am lăsat pe toamnă trei restanţe pe care le-am luat. Rezultatele nu mă mai interesau demult, iar de multe dintre prieteniile din facultate devenisem dezamăgită. Ştiţi cum e când încep mulţi să te muşte de ceva când ei stau degeaba şi tu te zbaţi să începi o carieră? Dacă nu, vor avea grijă colegii să ştiţi.

Ultima parte o dedic anului 3, un an care concurează cu primul pentru cel mai drag din facultate. Cum aşa? Eh…

Vezi şi: FCRP - partea I, partea a II-a, partea a IV-a şi partea a V-a.

Cred că primul an de facultate a fost cel mai frumos. După agitaţia din prima săptămână am făcut cunoştinţă cu agitaţia de pe forum. Ne ajutam între noi cu informaţii, stăteam până la ora 3 dimineaţa postând offtopic toţi din anul întâi, ne hlizeam la glume şi ne agitam ca nişte copii de grădiniţă la anunţarea primei petreceri în cinstea bobocilor: Cârmâz party : )

Cine mă întreba cum mi se pare la facultate începeam să turui cât de fain e şi ce colegi mişto am şi ce profi şi ce materii! Eu care veneam de la un liceu de mate-info unde vorbeam cu profesorii în cifre şi formule, normal că eram entuziasmată de toate cursurile…

După vreo 2 luni am început să mă plâng de cât de greu e. Aveam obligatoriu proiecte şi prezentări (în echipă sau nu) la fiecare materie aproape. Nu-mi cunoşteam prea bine colegii de echipă, unii munceau mai mult, alţii mai puţin şi de aici au apărut primele frustrări.

Aveam ca materii: ICRM (Istoria culturii române moderne) – unde dacă obţineai 9 sau 10 la seminar (asta însemnând participare+ dosar cu referat, prezentare de text şi recenzie de carte) scăpai de examen, Filosofie, Imagologie – unde dădeam test la fiecare seminar din curs şi din bibliografie, Management & Marketing, Teoria Comunicării, Conflicte şi comunicare în sec. XX, Introducere în Sociologie, Introducere în Relaţii Publice, Tehnici de cercetare şi redactare în ştiinţele sociale, Informatică, Engleză/Franceză, Protocol Instituţional, Tehnică şi artă fotografică şi Teoria organizaţiilor. Sună bine sau nu?

Titlul e mai puţin important, ci conţinutul cursului şi profesorul contează. Spre exemplu la Filosofia Comunicării domnul Macoviciuc a fost un profesor excepţional, cu dar în a le preda studenţilor şi a le acapara atenţia, deşi mulţi dintre noi nu învăţasem filosofie până atunci şi nici nu eram pasionaţi de ea. Nu o să îl uit nici pe domnul Hlihor  care a spus odată că dacă studenţii nu sunt atenţi în sală şi vorbesc este vina profesorului şi că este responsabilitatea acestuia să-i facă să fie dornici să asculte, nici pe doamna Pânzaru care ne preda, ne explica şi încerca să plecăm de la curs deja cu nişte noţiuni, nici pe domnul Pricopie care a ridicat sala în picioare la intrarea în sala de examen, iar lista poate continua.

Totuşi am avut câteva episoade urâte cu domnul Schifirneţ, profesorul de Introducere în Sociologie. Ne-a pus să facem recenzia cărţii dumnealui intitulată „Forme fără fond- un brand românesc” în maxim 3 pagini parcă. De fapt nu recenzie, un fel de referat dar care să comenteze cartea lui – n-am înţeles nici azi ce dorea de la noi. I-am trimis toţi referatele pe e-mail aşa cum a cerut şi 99% dintre noi am luat sub 5. Motivele erau stupide şi pentru că a ieşit un scandal monstru, unii colegi dorind chiar să facă reclamaţie la decanat, a renunţat la cele 3 puncte pe care le avea referatul (deci dacă nu îl făceai puteai lua maxim 7), dar nu înainte de a spăla cu noi pe jos pe… Forum.

Avea 20 de oameni maxim în sala de curs pentru că dumnealui înţelegea prin predare citire din cursul tipărit. Odată a făcut un slide cu print-screen-uri cu posturi de pe forum ca să ne facă observaţii. În fine, sper să iasă la pensie cât mai repede…

Alte bube: note care se afişau greu, note de examen care nu erau afişate deloc şi contactai greu profesorul pentru a rezolva situaţia, profesori care mai uitau să treacă o notă de seminar.

Dar să ne întoarcem la părţi bune: profesorii nu sunt piloşi, nu te pica deoarece au trecut prea mulţi examenul şi trebuie să mai lase pe toamnă – se practică şi asta la multe facultăţi, nu îţi este ruşine să te exprimi – dacă la curs ai ceva de zis, zici, la seminar la fel. Nu îţi ia nimeni capul, ba mai rău e să nu zici nimic.

Cu riscul de a face postul prea mare, vreau să spun câte ceva şi despre Organizaţia reală şi Organizaţia Virtuală. Sunt două proiecte care se fac în fiecare an la cursul de Teoria organizaţiilor. Cei din Organizaţia reală mimează o agenţie de relaţii publice: studenţii sunt împărţiti în departamente şi funcţii, au campanii de făcut şi aproape toţi depind unii de alţii. Organizaţia Virtuală e axată pe advertising aşa că studenţii sunt împărţiţi în echipe, unde au posturi specifice unei agenţii de publicitate şi au de realizat o campanie pentru un client. La final are loc „pitch-ul” şi una din echipe iese câştigătoare. Partea cea mai frumoasă este că sunt proiecte practice, distractive, care te scot din spaţiul limitat al teoriei.

Pe lângă facultate, ne-am încercat puterile la Olimpiadele Comunicarii, un concurs care a deschis multora apetitul pentru relaţii publice. Eram cinci mucoşi de anul întâi care se vedeau pe scenă la Parlament prezentând campanii, dar care n-au ajuns în finală. Puteţi vedea echipa şi debitaţiile noastre aici.

Cam asta despre anul întâi. Eram mulţumită pentru că simţeam că am învăţat ceva util la facultatea asta, nu mai contau problemele pe care le întâmpinasem.

Nu o mai lungesc pentru că vreau sa mai citiţi şi posturile următoare. Acolo mă voi plânge un pic (mai mult) de anul 2 şi vă voi spune despre experienţa primului job în relaţii publice.  :)

Vezi şi: FCRP - partea I, partea a III-a, partea a IV-a şi partea a V-a.

Peste cinci zile voi absolvi Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice din cadrul SNSPA. Îmi amintesc că acum trei ani când am căutat pe Google despre această facultate, mai mult de două menţionări pe bloguri nu cred că am găsit. Mi-a părut rău pentru că voiam să aflu impresii ale studenţilor şi ale celor care au absolvit, pe lângă informaţiile de pe site-ul comunicare.ro. Nici acum nu sunt suficiente menţionări, drept pentru care am de gând să scriu câteva posturi din perspectiva mea despre FCRP şi anii mei de studenţie. S-ar putea să omit lucruri importante, de aceea îi rog pe ai mei colegi care vor citi posturile să le completeze şi eu voi face update-uri sau chiar un post care să cuprindă comentariile.

Voi începe cu anul 1…

Admiterea a fost foarte bine organizată şi din câte am aflat la fel a fost în următorii ani. Din cauza caniculei, la ora 7.00 trebuia să fim deja în săli pentru a da examenul. La intrare ne-au aşteptat studenţi din facultate care ne-au ghidat şi ne-au dat apă plată gratuit. Pe bancă mă aştepta o legitimaţie de admitere cu numele şi fotografia mea. În sală a intrat un profesor care a ales doi candidaţi (din câte îmi amintesc) pentru a fi martori la procesul de selectare a subiectelor.

Am avut de răspuns la şase subiecte în trei ore – eseuri toate. Nu m-am mişcat, abia am avut timp să mă gândesc. Era foarte cald, iar sala nu avea aer condiţionat, deci cred că toţi eram fleaşcă din cauza zăpuşelii şi a emoţiilor. Rezultatele s-au afişat după vreo 4 zile pe site. Parcă tot atunci am aflat şi cum suntem împărţiţi pe grupe – în ordine alfabetică şi nu aveam voie să ne mutăm de la o grupă la alta. Cu toate acestea, s-a dovedit că puteam merge la seminariile altor grupe.

Orarul a fost o surpriză. Învăţată din liceu cu ore de dimineaţă până la prânz, la FCRP era cu totul altfel. Aveam seminarii fie dimineaţa, fie în miezul zilei, în funcţie de grupă. Iar seara erau cursurile fie de la 16.30, fie de la 18.30. Menţionez că seminariile se fac la sediu, pe strada Povernei, dar cursurile se ţin în săli care aparţin Politehnicii, facultatea noastră având un contract pe termen lung cu această instituţie. Problema este că aceste săli sunt în Piaţa Victoriei şi la Polizu (Gara de Nord), în clădiri vechi şi nerecondiţionate. Mobilierul este urât, prăfuit, doar într-o sală din Polizu a fost schimbat, dar locurile sunt insuficiente pentru că multe scaune s-au rupt. Cele mai urâte săli sunt cele din Piaţa Victoriei unde am învăţat tot anul 2. Cum spuneam, în Poolizu o sală are cât de cât un mobilier nou, iar o altă sală, un amfiteatru mare, are doar lăcuit mobilierul, însă are aer condiţionat şi videoproiector.

Da, sună urât, dar nu e de fugit. Te obişnuieşti cu timpul…

În facultate există wireless, iar dacă nu ai laptop-ul la tine poţi merge în laboratorul de informatică pentru a sta pe Internet.

Una din părţile cele mai frumoase pe care le-am remarcat de la început a fost atmosfera. În prima săptămână de facultate ne-au fost ţinute prelegeri – cursuri introductive care să ne ajute să ne facem o imagine despre ce vom învăţa. Atunci a fost o nebunie… Cunoşteam o grămadă de oameni dornici să stea de vorbă, să ne cunoaştem, să facem schimb de impresii, să comentam profesorii ş.a. În general fără fiţe, deşi prin diverse articole se spunea că SNSPA-ul înseamnă talente şi figuri. Aşa o fi, însă FCRP nu înseamnă SNSPA, chiar dacă face parte din ea.

Forumul m-a ajutat să cunosc şi mai mulţi colegi din an, dar şi mai mari. Dar despre forum… în partea a doua

Vezi şi: FCRP –  partea a II-a, partea a III-a, partea a IV-a şi partea a V-a.

Mă gândeam să fac o listă cu firme ale căror produse şi servicii  le folosesc constant, fără să mă intereseze de oferta concurenţilor. Adică cele care mi-au câştigat fidelitatea  :)

Am împărţit lista în două categorii: Fan pentru că îmi place brandul şi Fan pentru că produsul m-a câştigat.

Fan pentru că îmi place brandul

Vodafone – Acum vreo doi ani am decis să trec de la cartelă la abonament. Moda de liceu cu bip-uri  şi sms-uri nu mai ţinea. Oferta lor semăna cu cea de la Cosmote, ba chiar era un pic mai slăbuţă, însă am ales Vodafone.

Danone – Am primit odată un borcănel de Muller la metrou de la o promoteriţă. A fost bun, dar n-am cumpărat. Când sunt la raftul cu iaurturi aleg direct Danone, fără să mă uit ce mai e pe acolo.

Pepsi – Aici e cu schepsis. Nu mai consum sucuri acidulate de 5 ani. Până atunci Pepsi nu lipsea de pe biroul meu. Dar şi acum când îmi e poftă de suc iau un Pepsi, chiar dacă îmi plac şi altele – printre care Coca-Cola nu face parte.

Fan pentru că m-a câştigat produsul

KFC – Eram indecisă dacă să îl trec aici sau la prima categorie. Crispy-urile alea cu sosul de usturoi bat orice fast-food, deci până o să dau de o concurenţă serioasă, râmân fan KFC.

Sony Ericsson – telefoanele astea te ţin o viaţă. Am trei. Unul este vechi de 4 ani şi merge impecabil, deşi a suferit câteva şocuri la viaţa lui. Acum îl foloseşte Mădă. Eu mai un W350i căruia i s-a rupt clapeta din cauza unei greutăţi puse pe geantă. Merge perfect şi fără clapetă pentru că nu avea încorporate tastele sau ecranul. Iar pe ultimul luat acum jumătate de an, un F305, îl încarc o dată pe săptămână, deşi vorbesc o grămadă (dar nu mă joc).

Elmiplant – şampon, creme, demachiante şi altele. Pentru mine sunt mai bune decât Garnier.

Milka – dacă e şi cu alune şi stafide… Deja nu mai contează ce zici.

Aţi putea şi voi să vă faceţi o listă să vedeţi ce iese. Eu cred că aş mai putea să adaug companii în a mea, dar dacă nu au fost printre primele înseamnă că le aleg din comoditate, nu pentru că am o afinitate pentru ele. Nu sunt un om al brandurilor. Cel puţin la haine şi încălţăminte deloc, acolo prefer multe, dar nu mă dă pe spate ceva anume. De exemplu, port tenişi, dar Converse nu m-a prins aşa cum i-a prins pe alţii.

Dacă suntem fanii unei companii pentru că ne place brandul, felicitări comunicatorilor. Dar eu aş prefera să ne orientăm mai mult după produs…

Multă lume scrie şi vorbeşte despre social media ca despre ceva de unde curge numai lapte şi miere. Dar mai puţin despre aspecte urâcioase, cum ar fi lipsa targetării publicului de către cei care se apucă de campanii online, mici acţiuni de promovare şi lenea de a da informaţii complete.

Aproape zilnic îmi aloc timp să dau ignore la fel de fel de invitaţii, mail-uri şi mesaje private care nu mă privesc sau la care am răspuns deja. De exemplu, primesc constant invitaţie pe Facebook, de la aceeaşi persoană, să fiu fană a unui blog colectiv care are prin titlu ceva cu beţivi. Ok, o soluţie  – pot da block ca să nu mai am de ce să mă plâng, dar nu în toate situaţiile e convenabilă.

Cât despre lenea de a da toate informaţiile posibile deodată… De multe ori sunt invitată la un eveniment sau să devin fană a unui proiect, dar rubrica de informaţii oferă câte un text poetic şi la final „Află mai multe de pe site”. Dacă nu explică din prima mai intră sfântu’ pe site să mai citească şi acolo printre rânduri. Şi nu e vorba că intenţiile nu sunt bune, e vorba că toţi suntem asaltaţi de mesaje cărora trebuie să le răspundem şi nu întotdeauna e timp şi răbdare de a desluşi taine.

De fapt, cred că problema mea a pornit de la timp şi de la faptul că ofertele pe Internet sunt grozave şi toate trag de noi, dar multe nu ştiu cui şi cum să se vândă. Pentru 2 iepuri trag 100 de gloante în toată pădurea – dar dacă i-au prins ce mai contează deranjul?

Te gândeşti că nu poţi da greş dacă îi dai flori unei doamne sau unei domnişoare. Tuturor femeilor le plac florile. Chiar şi cele mai pragmatice care ar spune că mai bine ar primi o cutie de bomboane de ciocolată, tot ar fi încântate de un buchet de flori.

Dar – există un maare „DAR”- atunci când vrei să dai un trandafir. Că e roşu, alb sau galben trandafirul simbolizează dragoste sau cel puţin sentimente mai mari decât prietenia. Nu te duci la secretare, doctoriţă sau colega de serviciu cu trandafiri. Pentru ele există lalele, crini, frezii şi altele. Dar dacă îi dai unei prietene un trandafir sunt mari şanse ca ea să creadă că tu vrei să o cucereşti sau că are parte de o atenţie specială din partea ta.

Sunt foarte frumoşi trandafirii, dar mai mult contează de la cine sunt primiţi. Şi aici intervine greşeala. Dacă o tipă te respinge, te preferă doar amic sau îţi zice că te consideră fratele ei mai mare pe care nu l-a avut niciodată (yeah right!) NU VENI CU TRANDAFIRI. Strici simbolul trandafirului. Dacă între voi nu e chimie, nu încerca să faci vreo formulă cu trandafiri. Chiar dacă îi va primi, tot se va gândi că sunt nepotriviţi sau că mai bine i-ar fi primit de la tipul pe care îl place.

În concluzie, mai bine întreabă ce flori preferă înainte să îi dăruieşti. Iar dacă nu poţi face asta mergi pe lalele.

Atât am avut de spus. Piticii mei se simt mai bine.

Rubrica Relationship status pe care o găsim cu toţii la profilele noastre din social networks este, cred eu, printre cele mai tricky chestii care ni se oferă spre completare. Starea ta este on top. Adică după câmpurile în care completezi data naşterii şi adresa, urmează bifarea controversatei căsuţe. Apoi, treci la listarea muzicii preferate, la descrieri despre tine… Chestii care sunt trecute uşor cu vederea.

N-am văzut prieteni care să îţi dea comentarii atunci când ţi-ai actualizat interesele, lista de cărţi sau job-ul. Dar când te-ai trecut „Single” sau „In a relationship” sunt mari şanse să se lase cu felicitări, urări de bine sau apropouri. Practic asta ar fi partea de „can-can” a Facebook-ului. Şi cât de convenabil îţi este să ştie toată reţeaua ta de prieteni de câte ori eşti cu cineva şi de câte ori te desparţi?

Ştiu pe cineva care în 4 ani a avut vreo 6 relaţii. De la single trecea rapid la in a relationship şi mai posta şi fotografii cu perechea. Ştim că e greu să te abţii să arăţi lumii cât de îndrăgostit sau cât de single and fabulous eşti, dar poate ar trebui să te gândeşti mai bine dacă e cazul sa îţi expui atât din viaţa ta. Şi mai ales să te gândeşti la reacţii.

Dau ca exemplu un experiment. Eu şi Gabi am trecut că suntem căsătoriţi unul cu altul. Deşi nu avem acelaşi nume de familie şi nu stăm în acelaşi oraş. Câţiva dintre prietenii noştri au luat statusul de bun şi au început să ne comenteze diverse pe Wall din primele minute de la postare. După o zi am şters starea şi am dat de înţeles că a fost un experiment. Nu-mi plăcuseră comentariile şi nici graba cu care au fost date, deşi mă aşteptam oarecum la ele. În fond, experimentul a fost doar o confirmare

Eu aş scoate din uz partea asta a profilului. Dacă vrei să ne arăţi că eşti însurat sau măritat arata-ne poze de la nuntă. Altfel, lasă-ne să trăim în mister…

p.s: pentru cârcotaşi şi pentru siguranţa imaginii mele şi a lui Gabi – celibatar cu diplomă, menţionez că suntem doar prieteni.   

Prin oraş, cafenele sau pe oriunde ne găseşte timpul, ne uităm la cei din jur. E imposibil să nu faci asta mai ales în metrou unde dacă nu ai ceva de citit, călătoria ta este o examinare de pantofi, texturi, priviri şi coafuri. Dar în online nu vezi persoana de dincolo de texte şi fotografii. Nu poţi decât să îţi imaginezi gesturile, zâmbetul şi vocea. Pe principiul dacă tu nu mă ştii, iar eu nu te ştiu, dar intelectual şi fotogenic (dacă se poate spune aşa) îmi trezeşti interes, cum pot să intru în joc cu tine? Conştient sau nu, toţi ne-am pus întrebarea asta.

De la posturi în care descriem ce ne place şi ce nu la cineva, întâlnirea ideală, lucruri pe care ar trebui să le ştie cineva despre noi dacă vrea să ne scoată la cafea (nu o lua personal Oana, dar mulţi tipi au găsit postul un prilej de a flirta) la posturi în care le prezentăm tuturor cât de profesionişti, muncitori şi plini de succes suntem, toate au ceva în comun: prin ele am vrut sa afle despre noi cei care nu ne cunosc personal prea bine (sau deloc). Că fiecare post are mai multe motive pentru care a fost publicat e o altă poveste.

Flirturi învăluite în glume, friend request-uri pe motiv că avem mulţi prieteni în comun şi vreau şi mai mulţi prieteni, nu doar să-ţi văd mai bine pozele… Chiar dacă nu ai nicio intenţie de a te cunoaşte cu acea persoană, totuşi curiozitatea te roade. Acum nu înţelegeţi că orice atenţie acordată înseamnă manifestul unui interes anume, însă în general se exclude acest lucru.

Nimeni nu vorbeşte despre întâlniri pe care le-a avut cu cineva cunoscut mai întâi de pe Internet, când dacă stăm să ne gândim, prin bloguri şi discuţiile pe messenger ajungem să ştim deja câte ceva despre persoana respectivă. Nimeni nu vorbeşte despre reacţiile pe care le are când întâlneşte cineva in real life după ce îl ştia din poze. Mulţi tipi cred că ar putea scrie articole gen „10 moduri cum să obţii online id-ul unei tipe”. Sau mulţi angajatori ne-ar putea prezenta „5 moduri de a-ţi alege online un angajat” – am afla multe ponturi despre cum s-ar cerceta subiecţii şi pe ce criterii s-ar selecţiona.

În fine, e târziu şi n-are rost să mai lungesc postul. Ce am spus eu ştiaţi şi voi, numai că astfel de observaţii le ţineţi pentru bârfă pe messenger sau la o cafea

Există acel moment al dimineţii în care, înainte să ne spălăm pe dinţi, ne uităm buimaci în oglindă să vedem dacă suntem întregi, cu toate la locul lor. Oftăm lent şi cu obrajii umflaţi, ne ţuguim buzele, verificăm dacă a mai apărut un coş sau ridicăm din sprancene. Şi ce ne mai iubim aşa cu figura naturală şi abia trezită… Atunci este momentul din zi în care ne iubim cel mai mult.

Autoportretele- un mod de a ne arăta cât de mult ne placem. De când telefoanele au camera foto nu există să nu ne fi făcut câteva poze singuri strâmbându-ne sau luând o expresie care ne prinde bine. Mulţi ne pozăm picioarele. Mai ales la mare ne apucă treaba asta. Am văzut la imagini cu degete în nisip sau în apă mai multe decât cu Angelina Jolie. Iar dacă suntem cool ne tragem şi câteva fotografii cu picioarele noastre în tenişi sau skate shoes.

Trăind cu tine e imposibil să nu ajungi să te iubeşti. Da, sigur ai corecta lucruri. Cred că uneori ne studiem mai mult defectele decât calităţile, până ni le acceptăm şi trec la categoria „sunt unic în felul meu”.

Toţi suntem narcisişti. Unii mai puţin, alţii mai mult. Eu sunt undeva la mijloc spre mai mult. Dacă aş putea să îmi văd într-o oglindă caracterul şi personalitatea sigur le-aş studia şi admira în fiecare dimineaţă, deşi poate au nevoie de unele operaţii estetice.

Aşa că să îi spui cuiva că este narcisist e ca şi cum i-ai spune că are picioare, mâini şi ochi. E o trăsătură care face parte din noi. Iar dacă tu crezi că nu te încadrezi, va fi vorba doar de timp până vei recunoaşte. Tot te vei trezi într-o dimineaţă şi îţi vei încorda muşchii în faţa oglinzii…

Mă pun un pic în pielea oamenilor de comunicare aflaţi în ultimele două luni în spatele candidaţilor la preşedinţie şi mă gândesc că acum, singura lor satisfacţie este că s-a terminat războiul. Pe câmpul de luptă ei au fost, nu candidaţii.

Cred că e mai uşor să dresezi câini decât să îi înveţi pe unii politicieni să se comporte în public ca nişte diplomaţi ce sunt. Şi mai trist de atât, este că nu ştiu cât se vede munca PR-iştilor, cât se vede efortul presei care ne-a oferit în permanenţă materiale care să ne ţină în priză cu politica.

Apreciez rapiditatea şi ingeniozitatea staff-urilor de campanie. Dacă la început întrecerea a fost plictisitoare, pe final rodeam popcorn urmărind tot ce se întâmplă în jur. Azi scotea unul un mesaj şi un panou, a doua zi celălalt îi dădea replica. Azi băga unul mărul Discordiei cu un filmuleţ compromiţător, a doua zi celălalt scotea poze compromiţătoare de la întâlniri de afaceri de relaxante. Conflicte, intrigi, mânăreli pe faţă.

Politica a devenit divertisment, din păcate. Cu ani în urmă un sfert de ţară urmărea Marimar, Înger Sălbatic, Sărmana Maria, Betty cea urâtă, două sferturi fotbal şi Rambo şi ultima bucată Cartoon Network. Ca să nu generalizez, spun că foarte mulţi şi-au pierdut interesul pentru că distracţia oferită începea să se repete. La mine cel puţin, bunicii nu mai urmăresc nicio telenovelă. Seara se uită 4 ore la ştiri şi dezbateri.

Şi în politică scenariile se repetă. Dar nu ne fac să mutăm canalul, ci să fim mai agitaţi sau mai intrigaţi pentru că nu se schimbă nimic şi suntem neputincioşi în faţa acestui fapt. Nu mai vrem reluări, dar numai dintre ele am avut de ales până acum. Şi ne pierdem din timp încercând să demonstrăm că Popeye a fost mai reuşit decât Duffy Duck sau invers, când la niciuna din desene nu mai râdem.

România nu te plictiseşte. Dar te face să devii din ce în ce mai sătul de ceea ce vezi.

(picture)

…venise neaşteptat de multă lume la secţiile de votare. La unele se formaseră chiar cozi pe culoare!

La ora 13.00 strada care duce către şcoala din cartier era plină de pensionari şi familişti care mergeau agale să voteze. Care se întorceau deja şoşoteau între ei despre candidaţi sau îl bârfeau pe cutăriţă că a votat cu Xulescu.

Intrigi, zâmbete false, uimiri, emoţii, abţineri de la păruiri şi certuri.

Un tată îşi întreaba fiica pe cine a votat. Ea spune: „Cu cine am zis! Al doilea pe a doua pagină”. Când am ajuns în cabina de vot mi-am dat seama că eu şi tipa, pe lângă vârstă, am avut încă ceva în comun.

S-a trezit în noi spiritul civic. Şi asta cred eu, din două motive mari şi guralive: candidatura lui Crin, băiat fin şi saturaţia de Băsescu. Iar mai departe motivele pentru care l-am fi ales pe unul sau pe altul sau pe celălalt nu se datorează în mare parte pregătirii lor. Ci înverşunării pe care o avem faţă de unul dintre ei.

Şi îmi dau cu presupusul următoarele:

• cine nu îl place pe Geoană, îl alege pe Băsescu pentru că este ca şi respectivul alegător, contra a tot ce înseamnă PSD.

• cine nu îl place pe Băsescu îl alege pe Antonescu. Până acum pare opusul.

• cine nu îl place pe Antonescu, îl alege pe Băsescu pentru că (şi aici îl citez pe Florin Călinescu) „doar el e în izmenele lui”.

Ar rezulta că două duşmănii din trei îl aleg pe Băsescu. Ceea ce poate băga strâmbe la rezultat este simpatia faţă de un candidat. Fiecare are un electorat al său care ar muta munţii din loc şi i-ar jura pe Facebook dragoste sinceră şi veşnică. Dar nu e suficient pentru a nu avea o serie de Băsescu Preşedinte reloaded.

Când iubirea asta faţă de un candidat va bate înverşunarea faţă de un altul atunci va însemna că s-a mai curăţat din clasa politică. Atunci abia îl alegem pe unul pentru că a convins câteva milioane de oameni că merită o şansă, nu pentru că vrem sa scăpăm de altul.

(poza)