În metrou sau când iau masa singură în oraş mă gândesc la fel de fel de teorii, asemănări, scenarii ş.a. De exemplu, astăzi am făcut o paralelă între femei şi bijuterii. Şi am început să scriu câteva idei când eram într-un fast food din Piaţa Romană.

Să zicem că avem aşa: bijuterii kitchoase, bijuterii simple şi drăguţe şi bijuterii de lux.

În general, bijuteriile de prost gust sunt achiziţionate de tipi care vor să iasă în evidenţă cu ele. Un inel pătrăţos pe deget, un lanţ gros de care atârnă un medalion mare, un cercel cu piatra cât boaba de fasole… Pe lângă ei vezi femei neşlefuite, care ies în evidenţă prin vulgaritate. Ca bijuteriile lor. Nu sunt preţuite mult timp, fac parte dintr-un teanc din care fie dacă alegi azi una sau mâine alta, nimic nu se schimbă.

Cu bijuteriile simple mergi la sigur. Nu te eclipsează, îţi completează vestimentaţia şi nu vorbesc ele despre tine. Cam aşa şi cu femeia simplă şi drăguţă. Te mulţumeşte, uneori te şi împlineşte. Când intri într-o încăpere cu ea, privirile sunt către amândoi. Ştii că nu te vei face niciodată de râs cu ea, dar nici nu vei fi invidiat că te ţine de braţ.

Bijuteriile de lux atrag discret privirea asupra lor. Le-ai luat pentru că îţi plac, le porţi pentru că ai dat mulţi bani pe ele şi consideri că le meriţi. Pentru femeile preţioase dai din coate pentru a le cuceri. Te mândreşti cu ele, dar uneori uiţi să le iubeşti şi le ţii pentru că dau bine la imagine.

Dacă am făcut comparaţiile de mai sus nu înseamnă că văd femeile precum nişte obiecte pe care le posedă bărbaţii. M-am gândit doar că fiecare femeie alege ce fel de bijuterie vrea să fie. Şi i se potriveşte să fie.

Până ieri sau alaltăieri, nu mă mai uitasem la festivalul Mamaia de când câştigau 3 Sud-Est un Matiz roşu (parcă?). Istoria ar fi rămas pentru mine aici, dacă nu butonam într-o seară telecomanda…

Culmea… Am nimerit când cânta Noemi. Iniţial, am crezut că şi-a mutat Capatos emisiunea pe Tvr, după care m-am prins că era vorba de Mamaia. Parcă mă uitam la o reluare a ediţiei din ’95. Piese plictisitoare, Paula Seling, piese pe stil Mirabela Dauer & Dida Drăgan, Paula Seling, romanţe, Paula Seling ş.a.

Dacă ar băga anul viitor caseta cu filmarea ediţiei din 2000 să zicem, nu ar observa nimeni. Cred că nici cei care au participat atunci…

Astăzi a fost premierea. Am prins ce era mai important: finalul. Câştigătoarea e neinteresantă, poate o vom revedea pe la vreo emisiune de shopping.

Ce mi-a atras atenţia a fost sfârşitul discursului individului care a dat premiul, Preşedintele Consiliului Judeţean Constanţa. Un Agamiţă pus pe scenă să îi pupe le mulţumească unora din tăticii partidului PSD: Mazăre şi Geoană. Fără de care festivalul nu ar fi fost posibil.

Deci, am greşit mai sus. S-a schimbat ceva la festivalul Mamaia. Acum e prilej de campanie electorală…

(poza de aici)

Consider matematica un rău necesar. Deşi am absolvit un liceu de matematică-informatică nu m-a interesat această materie. Totuşi, am avut parte de 2 profesori care aveau darul de a explica…

Cu răbdare şi uneori cu umor ne explicau ceea ce noi nu înţelegeam o iotă din culegeri. Datorită lor, nu a trebuit să mă meditez pentru bacalaureat. Însă, astfel de situaţii sunt din ce în ce mai rare… Lipsa de interes a profesorului alimentează lipsa de interes a elevului şi invers. Şi aşa ne jucăm de-a şcoala până în clasa a 12-a când dăm din colţ în colţ să recuperăm 3 ani pierduţi.

Am scris cele de mai sus pentru că ieri am primit un mail, în care Octavian mi-a spus că predă meditaţii. A absolvit Facultatea de Matematică de la UNIBUC şi de câţiva ani buni a tot predat.

Mi-a explicat frumos cât de mult îi place să îi înveţe pe copii matematică. Am intrat pe pagina sa, unde are şi câteva articole în care explică diverse „OZN-uri”. Un fel de lecţii online gratuite. Vedeţi şi voi aici.
Dacă ai nevoie de ajutor la matematică, mai întâi cunoaşte-l pe Octavian prin site-ul lui, OctavianGhergheli.ro şi apoi cine ştie… 

p.s: Ar trebui ca în şcoli să fie mai mulţi profesori entuziasmaţi de meseria lor…

(poza de aici)

După ce ochii mei frumoşi abia şi-au revenit în urma exploziei de piţipoance roz de acum câţiva ani, în momentul de faţă se confruntă din nou cu un fenomen la fel de toxic: cizmele croşetate. Aşa, ca cele din imagine.

Am impresia că nu sunt decât pe 5 culori: alb, negru, frez (acel roz aprins), albastru electric şi portocaliu. Or fi şi pe mai multe…

Încerc să îmi dau seama cât de practice sunt aceste cizme. Cald sigur ţin pentru că nu par prea aerisite. Şi cu şosete nu le poţi purta. Bănuiesc că se îmbibă cu transpiraţie talpa şi clar după 3 purtări put a tenişi chinezeşti. Deci, pentru vară nu le văd rostul.  Şi apropo de talpă… o avea mai mult de 3 mm?

Modelul nu-mi place, dar cine ştie poate o fi vreo operă la mijloc. Lucrătura nu e handmade. Sunt toate făcute pe bandă.

Probabil, dacă vedeam 3 tipe în tot oraşul în astfel de cizme vara, mă gândeam ce ciudăţenii poartă. Dar în condiţiile în care o cantitate, deloc neglijabilă, de tipe mişună prin tot oraşul în cizme croşetate, parcă suntem înainte de 80, când nu existau decât câteva modele de încălţăminte.

Abia aştept să vină toamna… Pe ploi nu merge să porţi pânză. Dar stai, stai, stai! Cizmele de cauciuc… Sper să nu fie o nouă „molimă”…

Sunt în drum spre mare şi mă plictisesc îngrozitor. Am început să îmi citesc horoscopul; totul merge excelent pentru că am Soarele în Venus (?).

Din pagină, în pagină şi din plictiseală în nimic, am ajuns să îmi recitesc Zodiacul. Să mă umflu în pene puţin la ce descriere de personalitate îmi fac astrologii şi să mă minunez cât de bine mi se potriveşte…

Cum să nu ai o zi bună când citeşti despre tine aşa lucruri frumoase:

“În ciuda faptului ca îi place sa critice, acest lucru nu îi strica imaginea în fata celorlalti, pentru ca Fecioara nu critica din rautate, ci dintr-un sistem de aparare învatat înca din tinerete”? Şi mai ales, când găseşti motivele pentru care te împotmoleşti la unele probleme şi nu ştiai de unde pornesc: „Pentru ca este mai mult concentrata asupra detaliului, Fecioara scapa din vedere imaginea de ansamblu a unei probleme. Este de parere ca trebuie sa înteleaga totul în amanunt înainte de a întelege ansamblul.” (sursa)

Tot îmi vine să dau paste să vedeţi ce persoane minunate sunt cei din zodia mea. Mai dau un fragment, după care gata, trec la ideea pe care o aşteptaţi:

„Trebuie sa lucreze cât mai mult pe cont propriu, dar în cazul în care lucreaza într-un colectiv, trebuie sa îsi asigure în jur o atmosfera cât mai destinsa de lucru. Trebuie sa caute întotdeauna, în tot ce face, si o motivatie umanitara, sa se puna pe sine în ajutorul celorlalti.”

Defectele sunt minore şi dacă am nu-ştiu-ce planete aranjate bine, s-ar putea să mă apropii de perfecţiune.

Nu ştiu dacă Zodiacul este o superstiţie. În cele din urmă nu cred. Poate pentru că de mică mi-a plăcut să citesc despre zodii, am ajuns să şi cred în Zodiac. Încă nu sunt sigură dacă e ceva serios în treaba asta, pentru că nu am dovezi concrete. Adică, în afară de nişte trăsături asemănătoare între nativii aceleiaşi zodii sau potrivirea cât de cât cu descrierile din zodiac nu ar mai fi nimic care să te facă într-o oarecare măsură să crezi.

Şi totuşi, dacă nu eşti cu „zodiacărelile” măcar recunoaşte că pot fi un subiect de discuţie cu o persoană mai puţin cunoscută. Asta după ce epuizezi subiectele despre vreme. Şi-aşa încă nu am intrat în vorbă cu cei din compartiment… Uite acum, după ce se trezesc am pregătit la cald subiectul şi mă pot face simpatică.

Astăzi când mă întoream spre casă, m-am oprit la un chioşc de ziare să îmi cumpăr ceva de citit în metrou. Am luat Evenimentul Zilei. La sfârşit am văzut că are un ghid de admiteri la facultăţi şi am zis să sar peste ştiri, ca să văd mai întâi ce conţine în partea asta.

Ghidul începe cu o prezentare de 2 pagini a “super” Universităţii Spiru Haret, acolo unde 98% au creierul odihnit şi 2% au facut proasta alegere de a da la o facultate pe principiul: „să mai am încă o diplomă la CV şi de învăţat mă apuc după ce termin facultatea de stat”. Crema cremelor în materie de corupţie, fiţe şi mă abţin să mai continui. Ni se oferă in aceste 2 pagini o grămadă de informaţii, de la facultăţi, „admitere” (parcă aveau un număr nelimitat de locuri), poză ş.a.b

Neinteresant. Dau să văd ce este în continuare.

Articole pentru studenţi despre veşnicele dileme „facultate de stat sau facultate particulară?” / „contează facultatea sau experienţa?”, despre cum se pot distra studenţii în Iaşi, despre beneficiile de a te înscrie într-o organizaţie studenţească ş.a.

Cam pe la pagina 7 se mai întinde pe jumătate de foaie o reclamă… pardon, o secţiune cu informaţii despre Universitatea Creştina Dimitrie Cantemir. Deja după 4 pagini nu mai aveam răbdare şi am răfoit până la capăt să văd dacă găsesc totuşi de un index cu toate universităţile din ţara.

Să nu înţelegeţi că mai vreau să dau la o facultate şi de aceea voiam să ajung la partea asta. M-a indignat că ghidul a început cu descrierea imensă a Universităţii Şpilu’şi vroiam să văd dacă la fel s-a procedat şi pentru alte centre universitare. Dar nu. Iată cum erau trecute (poza e un fragment, gasiti paginile aici):

Nu văd deloc utilă forma în care au pus informaţiile. S-au zgârcit să înghesuie în 2 pagini toate universităţile. Şi sunt şi greşite. Spre exemplu, la SNSPA se dă examen de admitere. Cel puţin la FCRP nici nu se ia în calcul media de la bacalaureat.

Acum o întrebare care vine este cu cât oare a fost taxată universitatea care şi-a întins plapuma pe 2 pagini de ziar? Celelalte or fi refuzat să plăteasca şi de aceea nu le-a fost rezervat decât un rând? Măcar pe online putea fi făcut un ghid cu adevărat, dacă pe print considerăm că nu mai are valoare calitatea unui material informativ.

Biroul meu de lucru se află la geam. Când vreau să îmi mai iau ochii de la monitor, „admir” traficul de pe Calea Victoriei, mai precis din faţa televiziunii B1. Şi văd alţi pixeli. Unii care nu au stare şi se mişcă ameţiţi pe un fundal de claxoane. Mai ales la ora prânzului când parcă toată lumea este nebună.

Cred că în funcţie de meserie, fiecare om are o perioadă de zi în care este nebun. Şi la mai toţi aceasta este între 13.00 şi 15.00. Repet, aşa cred. Şi simt la mine, la cei din jur şi în oraş. Parcă toţi merg pe stradă ca nişte bezmetici. Bine acum vânzătoarele sigur sunt o excepţie. La ele se manifestă nebunia între 17.00 şi 20.00 când lumea iese de la serviciu şi dă o raită prin magazine. Se pierd cu totul.

Ar fi fost foarte frumos dacă am fi putut să ne dăm un „restart” pentru a ne linişti. Dar pentru că nu suntem pc-uri şi când „procesorul” nostru se încinge nu îl putem opri, trebuie să găsim soluţii. Eu zic că una bună este râsul.

O porţie bună de râs îţi încarcă bateriile. Ia să vezi că şoferul care claxonează ar avea mai multă răbdare dacă ar râde. E valabil si pentru jurnalistul care nu ar mai fi ciufut la telefon şi pentru băieţii de la net care primesc zeci de reclamaţii pe zi.

Toţi am fi mai fresh dacă am avea un motiv nu neapărat să ne prăpădim pe jos (deşi ar fi ideal), ci să avem momente în care să…. râdem la prânz.

Şi ca să vezi mai multe beneficii:

„Scade nivelul stresului, întăreşte sistemul imunitar şi creşte toleranţa la durere. Acestea sunt numai câteva dintre atributele râsului. De curând s-a mai descoperit că râsul poate suplini mişcarea. De exemplu, câteva reprize de râs pe zi echivalează cu zece minute de jogging sau 15 minute petrecute pe bicicleta fixă.”(sursa)

p.s : Dar să nu deschidem un ziar la rubrica despre politică cu scopul de a ne amuza de gafele politicienilor. Că din râs o dăm în plâns.

(poza de aici)

Se făcea mare tam-tam acum câţiva ani că nişte copii se jucau fotbal cu o pisica, în scara blocului, in timp ce se filmau. Mai ştiţi clipul de pe Youtube? L-au dat toate televiziunile şi se tot discuta că ar trebui înfiinţată Poliţia Animalelor.

ProTv-ul ce-a zis? Ia să fiu eu mai cu moţ şi să fac o petiţie online unde să semneze ăştia indignaţi că sunt torturate animalele. Bun. Am zis şi eu că o ieşi ceva din treaba asta şi sm „semnat” cu mail-ul şi numele. Evident că după o săptămână avalanşa a trecut pentru că au venit alte subiecte de ştiri scandaloase, tocmai bune de exploatat şi nu s-a mai auzit nimic de povestea cu animalele.

Acum ProTv-ul a rămas cu mare bază de date. Şi ce s-a gândit? Ia să le dau eu oamenilor nişte mailuri… pardon, un newsletter din când în când. Care ajunge in spam. Şi au nişte titluri de „senzaţie”:

IMAGINI SOCANTE! Catelus batut, cu coloana franta! (Că tot vorbeam de animale chinuite… )

Ferrari in flacari, dupa un “zbor” nebun! Vezi VIDEO!

Gafa jenanta! Imaginile cu prabusirea Airbusului, fragmente din serialul “Lost”!

Barbat beat, spulberat de o masina pe autostrada!

Sex cu Rihanna? Iar se da in stamba Chris Brown?

Imagini terifiante! Ultimele clipe din viata romanului omorat la Napoli

Accident incredibil! Un avion a intrat intr-o camioneta!

Am posibilitatea să mă dezabonez şi o voi face. Ştiri de 2 bani şi un “newsletter” care arată groaznic. Dacă trimiteau ceva de calitate nu mă supăram, ba chiar deschideam mail-urile.

Era o vreme când parcă toată ţara urmărea ProTv-ul. Acum mă întreb, cine se mai uită la Esca?

Voi aveţi momente in care simţiţi că parcă vă urmăreşte un nor negru ? Vorbesc cât se poate de serios… Sunt zile, poate săptămâni în care aş rupe un sac de box ca să mă descarc de stres (nu că aş fi… forţoasă). Totuşi, caut soluţii care să îşi facă efectul într-un timp scurt.

Mai un ceai, mai un cercel, mai o pictură, mai o muzică şi mai trece din apăsare. Evident un masaj de o oră, într-un loc exotic unde se aude numai marea, m-ar face zen tot anul, dar nu e timp de pretenţii. Şi sportul este o soluţie pentru a scăpa de stres. Poate pentru că nu se insită suficient asupra acestui lucru, echipa Olimpiadelor a luat un pic de atitudine şi la Proba de Comunicare Instituţională a propus o campanie care să îi convingă pe angajaţii români să facă mai mult sport. Aşa că abia aştept preselecţiile să văd cu ce idei ingenioase au venit participanţii la aceeastă probă

Recunosc că la capitolul “mişcare” nu sunt premiantă. Mă bătea gândul să merg cu Ionuţ la o sală de dansuri, cum amândoi am practicat sportul acesta prin “tinereţile” noastre… Dar e doar în plan. Când este cald afara ies cam de două ori pe săptămână cu bicicleta sau cu rolele, iar în rest nu mă pot lăuda decât cu drumurile prin oraş.

Iar dacă nu ne ţinem să facem sport, avem şi alte soluţii propuse de… psihiatri pentru a scăpa de mâncăricii de pe nervi:

“Psihiatrii sunt de părere că ar fi utile traininguri prin care Minsiterul Sănătăţii să îi înveţe pe medicii de familie noţiuni de terapie cognitiv comportamentală. „I-ar putea învăţa pe pacienţi cum să îşi modifice starea de spirit, schimbând gândurile. Spre exemplu, poţi învăţa o persoană să nu se mai gândească că va fi dată afară, ci că angajatorul are nevoie de ea, datorită experienţei sale”, exemplifică psihiatrul Eugen Hriscu, de la clinica PsyMotion, din Bucureşti.”(sursa: evz). Fix…

“Pentru mine exista ceva chiar mai deprimant: descoperirea ca cedam lunar o resursa limitata si irecuperabila, timpul (mai precis 8 ore din viata pe zi, 5 zile pe saptamana, si n-am pus la socoteala stresul unui job solicitant), in schimbul unor biti intr-un computer. Mai mult, majoritatea folosim acest mijloc de plata pentru care ne irosim o resursa neregenerabila pentru achizitionare unor obiecte perisabile (masina care isi pierde cam jumatate din valoare dupa ce ai scos-o pe poarta fabricii), electronice si electrocasnice de marca (ati calculat ca de multe ori marca face cat un produs identic realizat de o companie “no name”?), haine de colectie care se demodeaza anul urmator.”(Sursa:Banii Nostri)

Evit uneori să îmi trec pe listă cheltuielile pentru a nu-mi scoate singura ochii că mi s-au dus bani din cauza unor mofturi. Sunt convinsă că de foarte multe ori aş fi putut să îmi cheltuiesc „averile” din „puşculiţă” pe lucruri mult mai folositoare în timp. Să am remuşcări pentru asta? Aş găsi scuze destule…

Printr-o investiţie a banilor pe care îi muncim nu mă gândesc la chilipiruri (deşi sunt tentante), ci la achiziţionarea unor lucruri valoroare care nu îşi pierd acest atribut după un sezon. V-aţi planificat vreodată înainte să cumpăraţi ceva cam cât timp vă puteţi folosi de acel produs? Şi nu trebuie neapărat să ne gândim la scumpeturi. Vă dau un exemplu de un lucru poate nesemnificativ, dar se potriveşte oarecum problemei. Prin toate buzunarele de la palton găsesc câte o baterie consumată, uitată, folosită la mp3 player. Le schimb pe stradă sau în metrou şi uit să le las acasă. Astăzi cineva care îmi ştie prostul obicei m-a sfătuit că mai bine mi-aş cumpăra un încărcător, decât să iau tot timpul baterii. Da, costă câteva zeci de lei, dar este o investiţie la care nu am stat să mă gândesc până acum.

Şi dacă tot s-a adus vorba mai sus de maşini, mi-ar plăcea să văd că cei care au resurse materiale îşi cumpără ultimul hibrid Toyota decât o maşină care după câţiva ani nu numai că îşi pierde din valoare, dar te-a şi uşurat de destui bani pentru combustibil.

Ne-am face un bine dacă ne-am gândi mai des la cat de greu obţinem resurse materiale şi la cât de repede şi inutil se duce o bună parte din ele.

De fiecare dată când mă duc la poştă este o „plăcere” pentru mine. Mai ales seara când este aglomerat. Astăzi, în jurul orei 18, am intrat în cămăruţa Poştei Titan de 50 de metri pătraţi cu tot cu spaţiul ghişeelor pentru a trimite un colet. Şi cum nişte vorbe spun că Poşta Română este mai mult decât cuvinte şi transfer de bani nimic nu poate fi mai adevărat. Aşadar, să purcedem naţiune către relatarea subiectivă a unei întâmplări care m-a marcat profund, aşa cum probabil ai intuit din prima frază a textului.

Am intrat, un pas am făcut şi acolo am rămas. Cozile din faţa celor 4 ghişee veneau şerpuite, încâlcite până aproape de intrare. Eu şi un câine vagabond alb cu negru eram ultimii la coadă. Păcat că el era cel care dormea. Trece o ora. Mai aveam câţiva metri. „Hai că se poate!” îmi zic. Se pare că uitasem complet că este imposibil ca la astfel de cozi să nu înceapă un scandal. A trebuit să spună unul ceva şi a sărit tupeul în toţi.

Mai ştiţi acel episod din Dexter în care nu mai ştia să spună decât „Omlette du fromage” ? Aşa şi eu după două ore de stat (da, cineva din faţa mea a avut de depus 20 de plicuri cu plata ramburs) nu mai ştiam să zic decât cuvinte precum „inadmisibil”, „nesimţire”, „pierdere de timp”, „România”, „Vaco”. În schimb, angajatele deja sunt imune la scandaluri, abia de mai vezi o grimasă pe faţa lor. N-aş vrea să sar peste partea în care mi-a venit rândul. Îmi spune că dacă „ăştia” (cei care încarcă în dube coletele) pun un colet de 5 kg peste al meu se strică. Sublim. Ridic din sprâncene, dau un pic din cap în semn de „asta e” şi plătesc taxele poştale. Pe final în loc de „la revedere” îmi spune că nu trebuie să trec destinatarul şi expeditorul pe aceeaşi parte pentru că au avut colete care s-au întors din acest motiv… Deja săream într-un picior de fericire.

Bine că mi l-a luat. Mă mulţumesc şi cu atât. În Djibouti or avea poştă?

De obicei pot face faţă cu brio oricărei conversaţii despre diverse domenii. Improvizez ca să nu admir pereţii cu interlocutorii sau direcţionez discuţia către alte „plaiuri” dacă nu îmi este convenabilă. Acum vine problema: dacă se începe a vorbi despre WOW, NeFeSe, Eve, Dota şi alte jocuri pentru mine discuţia a ajuns la apocalipsă scurt. În lumea mea frumoasă şi pacifistă jocurile nu au mai evoluat de la Mario pe televizor, când băgam acea dischetă şi joystick-urile erau baza. Mint! Se juca mama Zuma într-un timp şi când nu aveam Internet mai intram pe contul ei pentru a mă juca…

De fiecare dată când la un suc cu prietenii domniile lor încep să îşi împărtăşească experienţele cutremurătoare şi absolut fascinante despre ultimul meci/ultima cursă din X joc, pentru mine filmul s-a rupt. În aceste momente revistele „7 Seri” şi „B 24 Fun”sunt salvarea mea, începând a le răsfoi până când discuţia cu pricina se afumă sau ia o pauză pentru ca purtătorii ei să mai savureze berea trezită, moment în care eu pac! intervin cu un subiect general şi gata calvarul. Cârcotesc apoi în minte despre cum i-am fentat şi concluzionez că am mai scăpat încă o dată de acei termeni total necunoscuţi pentru mine şi acele „tactici de strategie” care mă depăşesc pur şi simplu. Mă consolez pe final cu faptul că fiecare o avea vreun subiect „neupdatat” despre care nu ar şti să zică nici: „pâs!”.

Ma bag la un Solitaire sa îmi crească puţin adrenalina…

(poza:http://www.gamesetwatch.com)

Aveţi sau aţi avut vreodata cont pe bestjobs sau ejobs? Dacă da, nu aţi observat că mereu se caută promoteri? De fiecare dată când mă uit pe aceste site-uri văd anunţuri de la firme care angajează tineri pentru acest post. Am avut şi eu câţiva prieteni care au avut ceva vreme acest job şi din câte am auzit nu eşti plătit de ici-colo, unul din ei chiar având bafta la un moment dat de a câştiga 10 lei pe oră. Şi în fond nu poţi spune că depui un efort colosal pentru a exercita această funcţie. Stai, zâmbeşti şi vorbeşti frumos, invitând lumea să guste din ce le dai tu ca apoi să le spui poezia menită să-i dea gata şi să cumpere ceea ce le-a încântat gustul. Uneori mai dai şi de câte un înfometat care ia direct de pe „tarabă” şi pleacă mai departe, făcând un semn discret de „mulţumesc! N-am timp, la revedere!”.

Să înţeleg că samplingul chiar rentează, deşi sincer eu niciodată nu am gustat pâine cu margarină, iaurturi sau alte bezele de la promoterii din hypermaketuri. Aş fi încercat totuşi Dots, acel baton din brânză dulce cu ciocolată, ca să ştiu dacă merită cumpărat sau nu, dar nu îmi amintesc să fi văzut din partea lor „tarabe” cu tineri zâmbăreţi care să încerce să ademenească potenţiali clienţi veniţi la cumpărături. Dacă ştii că ai de-a face cu un public reticent de ce nu ai încerca să îţi promovezi produsul şi prin această metodă? Aşa s-ar convinge şi un Toma Necredinciosu’ că este în realitate precum se pretinde a fi în reclame. Sau nu.

Şi a doua meserie căutată pe site-urile de job-uri este cea de „operator sondaje”. Aici chiar te zbaţi, iar după ce crezi că ţi-ai terminat norma şi îţi iei banii te pomeneşti că a minţit o persoană la chestionar aşa că pac! unul s-a tăiat de pe listă. Dar priveşte partea bună a lucrurilor: nu trebuie să fii îmbrăcat în uniformă ca promoterii. Dacă eşti licean poţi încerca să îţi iei un astfel de job în vacanţa de vară, la fel şi dacă eşti la facultate şi ai prea mult timp liber şi prea puţine pretenţii de la tine (… şi bani).
Eu zic că ambele job-uri se bazează pe farmec şi limbarniţă. Dacă acestea nu „e” nimic nu „e”.

Femeile au o manie. Nu am început bine. Rectific. Femeile au o grămadă de manii care uneori le exasperează şi pe ele. Unele dintre aceste obiceiuri (ca să nu zic obsesii, deşi tocmai am facut-o) sunt redecorarea casei, mutarea mobilei dintr-un colţ în altul, schimbatul perdelelor şi al pernelor decorative sau achiziţionarea de cutii, cutiuţe pentru a-şi depozita ce strâng într-o viaţă. Dacă din două în două luni aş face milităreşte ordine şi curăţenie mereu aş arunca la gunoi cateva pungi pline cu mărunţişuri sau lucruri pe care nu le mai port/utilizez.

Azi a fost una dintre acele zile. Eu şi mama ajunsesem la concluzia că nu are loc un birou la ea în cameră aşa că am renunţat la un corp de bibliotecă şi un dulăpior pe care l-am băgat la mine în şifonier. Da, în şifornier! De obicei când deschideam cele două uşi dinspre partea unde hainele îmi stau pe umeraş, iar încălţămintea jos în cutii, mă aşteptam să cadă orice de acolo. Prea multe puse teanc aşa că am organizat mai bine lucrurile cu un dulap încorporat în şifonier. Vedeţi de asta e bine să ai mania aranjării casei la nesfârşit… Devii expert/ă în soluţii pentru mai mult spaţiu. Şi cu ocazia jafului creat în casă mi-am mai găsit nişte caiete vechi de biologie şi română, culegeri de matematică pentru bacalaureat, ciorne şi manuale pe care speram să i le dau cuiva mai departe, dar fiindcă programa se schimbă an de an nu şi-au mai găsit utilitatea.

Mi-am ocupat toată ziua desfăcând, împachetând şi mutând, la un moment dat chiar amintindu-mi de filmul „Totul despre sex” şi cât de mult îmi semăna situaţia cu acea gaiţă care vroia să se mute şi a sfârşit în acelaşi apartament dar complet remobilat.

Femeile… Dacă nu îşi pot schimba look-ul îşi reamenajează crib-ul.

“Fiindca plasticul reprezinta un sfert din gunoiul aruncat zilnic, Irlanda este prima tara care a luat atitudine: din 2002, pungile de plastic nu se mai dau gratis la magazine. Cine vrea musai punga, plateste 15 eurocenti.
Statisticile arata ca, pana in 2002, fiecare irlandez folosea, in medie, 342 de pungi pe an. Dupa ce punga n-a mai fost gratuita, in numai sase luni s-au strans, cu banii din pungi, 3,5 milioane de euro, suma folosita pentru proiecte de mediu. Masura a determinat reducerea cu 90% a numarului de pungi de plastic folosite de irlandezi”. (sursa: www.green-report.ro)
Ei au început din 2002, noi din 2009, dar mai bine mai târziu decât niciodată. Acum problema este cât timp ne va lua nouă pentru a ne autoeduca să avem la noi plase de pânză sau pungi biodegradabile când mergem la cumpărături.

Sâmbătă seară scriam la o campanie publicitară de lansare a unui nou sortiment de chipsuri Lay’s. Treburi de facultate. Am constatat că îmi trebuiau ingredientele unui… chips, aşa că am dat fuga la Mega Image-ul de vis-a-vis să fac „studiu de piaţă” ( un alt motiv a fost că mi se făcuse poftă de chipsuri, dar nu mă luaţi drept exemplu). Am luat o pungă de Chio şi una de Lay’s şi ajung la casă. „Aoleo! Nu am pungă fir-ar să fie!” îmi zic… Dar nici nu am luat una pentru 2 bani deoarece nu aveam multe de cărat plus că acasă stau pungile teanc pe care le folosesc pe post de saci de gunoi. Am mers cu chipsurile în mână până acasă. Şi am pungi din pânză pe care le iau cu mine când merg la hypermarket, dar pentru că mereu când ieşeam la magazinul din colţ sau la marketul din apropiere pentru două-trei chestii nu mi-am luat pungă niciodată s-a întâmplat situaţia de mai sus. Oare e mai greu învăţatul unui obicei sau dezvăţatul de altul?
Pe responsabilitatesociala.ro” găsiţi un articol privind un studiu legat de percepţia europenilor asupra problemei încălzirii globale.
„In ceea ce priveste Romania, incalzirea globala este plasata pe primul loc in topul celor mai grave probleme care ameninta omenirea.

4 din 10 romani afirma ca iau deja masuri pentru protejarea mediului. Conform barometrului, acestia apeleaza cel mai des la:
• reducerea consumului de apa si de energie in mediul casnic (56%)
• alegerea unui mijloc de transport mai putin poluant (40%)
• reciclare (37%).
Printre motivele invocate de cei care spun ca nu iau masuri ecologice, cel mai des se gasesc: lipsa de informare, perceptia ca responsabilitatea fata de mediu nu le apartine lor, sau convingerea ca gestul lor nu poate avea un impact semnificativ »
Deci din chestionare reiese că chiar 4 din 10 români reciclează ? În sectorul 3 sunt puse în anumite puncte (cu mare distanţă între ele) nişte pubele cu o gaură în care nu poţi băga decât câte un pet, nu o pungă de pet-uri. La blocul meu încă nu sunt tomberoane pentru hârtie, plastic sau metal şi chiar dacă erau, la blocurile de 10 etaje majoritatea aruncă gunoiul pe tobogan (nu mai zic de câte ori se înfundă). Responsabilitatea autorităţilor încă mi se pare de faţadă în privinţa combaterii poluării mediului, la fel şi cea a românilor. 4 din 10… greu îmi vine a crede.

( Autorul pozei este Aurelian Iulian Suta. Blogul sau este caricaturasai.r ) Publicat de Cora

Ascultaţi-l… şi a doua oară.

Ce spuneţi de legea nouă privind fumatul în spaţiile publice? Pentru cei ce nu ştiu, de la 1 ianuarie legea spune ca localurile de peste 100 de metri pătraţi trebuie să aibă spaţii separate pentru fumători, iar cele cu o suprafaţă mai mică decât cea mai sus menţionată trebuie să se înscrie la o singură categorie: pentru fumători sau pentru nefumători. La intrare au obligaţia de a-şi face cunoscută politica privind fumatul înăuntru. Ei! Şi după ce sute de patroni de restaurante, cluburi, pub-uri, cafenele, ceainării şi alte minunăţii vor primi nişte amenzi generoase pentru că nu respectă această lege vom vedea că treaba se mişcă.

Şi acu’e acu’! Ce alegere vor face patronii de localuri mici? Îi vor sacrifica pe cei fumători care nu rezistă o seară fără tutun sau pe cei nefumători? Într-adevăr sunt mai mulţi nefumători, dar toţi au cel puţin un prieten fumător care precis se va ruga de ei să mearga unde se fumează pentru că „mor” dacă nu îşi aprind o ţigară. Urâtă situaţie.
Poate acum ar trebui să se reia o campanie anti-fumat, dar în colaborare cu localurile (care doresc, desigur) din marile oraşe. S-o gândi cineva la asta?

p.s1: Sunt curioasă ce va face La Gară’n Pub. Aviz FCRP.
p.s: Handmade-uri şi pe Hippie Box. Simteam nevoia unei schimbări de concept.
ps. 3: Cine nu a văzut Thank You for Smoking să îşi facă timp pentru a-l vedea.

Undeva în străfundul gândirii lor există ideea cum că noi, bucureştenii, avem ceva cu ei. Cu alte cuvinte toţi ăştia născuţi şi crescuţi în Capitală avem prejudecăţi legate de cei din provincie. Dacă le-au răspuns urât casierele şi vânzătoarele sau dacă nu le-a răspuns la salut vecinul este clar că au fost daţi în vileag de către accentul lor şi aceste persoane s-au comportat ca atare în faţa unui provincial. Ei bine, eu văd altfel treaba. Cei din province trăiesc cu prejudecata că bucureştenii îi resping, deşi nici nu au trecut prin experienţe care să le fi demonstrat acest lucru. Nu zic că nu există excepţii în ambele cazuri. Şi pornind de aici vă amuz un pic cu o scenă la metrou.

Pe la ora 6 seara mă aflam cu Ionuţ la Victoriei, presaţi şi „delectaţi” de mirosul extraordinar specific unui metrou aglomerat. Aşteptam să se închidă uşile de vreo 2 minute, timp în care lumea se tot împingea să intre.. Şi dăi şi dăi până când ajunsesem să am ca sol pantofii altor oameni! Ionuţ întoarce uşor capul şi spune în faţă „Nu vă mai împingeţi vă rugăm!”. Ah, atât a trebuit! Primeşte ca replică din partea unei individe: „E da! N-avem cum altfel! Aşa-s toţi bucureştenii, frate!”. Şi apoi continuă să îi vorbească tare prietenului ei despre cum sunt bucureştenii „toţi o apă şi-un pământ”. Acum păcat pentru ea că cel pe care îl catalogase drept bucureştean e ardelean sadea… Să mai zici că suntem noi drăcoşi!

De cum intri în Mall Vitan vezi deja soţi pe băncuţe, aşteptându-şi soţiile să iasă din magazin. Mai auzi vorbindu-se arabă că doar n-oi vrea să vezi la noi arab sărac care să îşi îmbrace soţia de la bazar. Şi totul este luxos, curat, strălucitor… inclusiv încălţămintea căci pentru dame se poartă iarna aceasta cizmele de lac, iar pentru domni observ că moda adidaşilor argintii pare să nu aibă sfârşit. Pe scara rulantă te poţi delecta ascultând diverse conversaţii despre cât de „expirată” era o bluză, despre ce mascara care conferă volum de fură privirile a mai apărut şi trebuie neapărat achiziţionat de la Sephora sau cum nu trebuie să uiţi înainte de plecare să mai intri o dată în Accesorize pentru a-ţi lua o gentuţă argintie, micuţa şi din sintetic de care mai găseşti şi la vânzătorii ambulanţi de la Unirii.

La ultimul etaj chiar şi în ziua de Crăciun mesele sunt pline. La cele din spaţiile mai selecte oamenii privesc trecătorii sau mai bine zis vestimentaţia acestora, mai sorb din cafeaua scumpă şi mai încep o bârfă, dar cu ochii tot după trecători. După ce se termină un film, multe doamne şi domnişoare se duc grăbite la toaletă. Nu ştiu de ce, dar mai tot timpul la toaleta lor se află pe jos hârtie igienică folosită, lichid galben pe jos şi fire de păr în chiuvetă. Te-ai aştepta de la persoane care se duc şi dau sute de euro pentru picturi pe unghii, extensii de păr, gene false, ţoale din ultima colecţie să aibă o minimă educaţie în ceea ce priveşte igiena şi comportamentul lor… de mall. . Dar aşteptările nu coincid cu realitatea. Acum că este sezon de reduceri multe nu ar dori să se afle că şi-au cumpărat rochia pentru Valentine’s Day la lichidarea de stoc pentru că ar ieşi o adevărată dramă… Îţi dai seama?

I-am zis mamei că data viitoare nu o mai duc la film în mall