…Ai nevoie de exact ceea ce ţi-ai propus. Nu e just another motivational post, ci mai degraba unul care să îţi amintească răspunsul la întrebarea: Cum să fac să fiu mai fericit?

Cred că în fiecare zi mă gândesc la asta, mai ales acum în preajma sărbătorilor. Cum să fac să fie totul mai special, mai cu feeling, mai cu zâmbet, nu doar să treacă totul aiurea pe lângă mine? Acum o săptămână am fost la nişte prieteni acasă şi ne-am pus reciproc întrebarea: “Care a fost cel mai frumos Crăciun de până acum?”. Sincer, nu îmi aminteam nimic deosebit şi mi se părea frustrant că nu îmi veneau în minte decât mese cu familia. Abia am stors un răspuns despre o vagă amintire de acum 10 ani, dar nu vă mai plictisesc şi pe voi cu ea. Mi-am propus apoi ca anul acesta să fac ceva deosebit de Sărbători şi am reuşit asta fără să cheltuiesc averi, să mă înconjor de N mii de chestii sau să fac un ditamai evenimentul.

Doi oameni. Ziua am cumpărat cadouri, iar la amiază am mers să luam mâncare ca să facem 5 pachete pentru oameni fără posibilităţi. Atât am putut acum… Le-am pregătit seara pentru a le dărui a doua zi, dimineaţă. Apoi, pe fundal de colinde, am împodobit casa şi un brăduţ mic, în ghiveci, luat cu gândul să îl plantăm la munte – şi cu asta ne-am mai ales cu un obiectiv de atins. Iar apoi, ne-am uitat la filmul “It’a wonderful life” care aştepta pe lista “De văzut” de ceva timp, după care la fix 00.00 ne-am deschis cadourile puse pe furiş sub brad

Nu e cine ştie, dar pentru mine a fost ce mi-am propus. Fără net, TV, ieşiri în oraş, cadouri date dinainte, ci pur şi simplu o seară liniştită şi aşa cum ne-am dorit. Aş fi putut să vă povestesc despre obţinerea unui job sau ce vacanţă tare am avut – în fond, şi astea sunt lucruri pe care mi le-am propus în intenţia de a fi mai fericită. Dar ziua asta de Crăciun a fost ca o  mănuşă pentru vorba “lucrurile mărunte ne fac viaţa mai frumoasă“.

Cu cât ne gândim mai des la ceea ce ne face fericiţi, cu atât avem şanse mai mari să ne facem viitorul mai bun. Cred. E o idee subiectivă, dar la mine asta funcţionează. Revenind la întrebarea de la început, acum îmi dau seama că ar trebui urmată de: Cum să fac să nu uit de ce mi-am propus ca să fiu mai fericit? Poate listele acelea pe care ni le facem la final şi început de an sunt o soluţie

Inevitabil mi se întâmplă ca în discuţiile cu familia să ajungem la partea în care “o să vină vremea să-ţi faci şi tu o casă”. În cazul de faţă: eu. Ai mei părinţi, bunici, unchi când spun asta nu se gândesc la statul cu chirie, ci la un apartament al meu sau al familiei mele aia care va fi cine ştie când. Iar eu de fiecare dată schimb subiectul pentru că nu ştiu dacă să râd sau să mă consum explicându-le prin câte ar trebui să trec să îmi fac o casă.

Aşteptam de mult timp un moment de linişte în care să povestesc una dintre cele mai interesante zile din viaţa mea. O zi în care am încercat să ţin un curs de 2 ore la facultatea pe care am absolvit-o. Aveam în faţă o sală care avea aceleaşi aşteptări minime pe care le aveam şi eu când am intrat la facultate: să asiste la un curs interesant, să primească informaţii care le trezesc curiozitatea şi un profesor care să le menţină atenţia preţ de un ceas sau două

Trebuia să prezint Bilanţul Responsabilităţii Sociale pe 2010 cu toate aspectele ce au ţinut de comunicarea online şi CSR. Îmi făcusem prezentarea duminică noaptea, având la bază două principii: să fiu cât se poate de sinceră şi să ofer informaţii pe care nu le-ar fi putut lua din niciun articol în care este prezentată o campanie online.

Cursul era a doua zi seara. Aşa că, după ce am plecat luni de la birou m-am îndreptat către sala din Polizu, unde acum un an îmi încheiam conturile cu facultatea. Din păcate, nu veniseră prea mulţi studenţi şi începusem să îmi fac griji cum să nu îi plictisesc astfel încât să nu rămână sala goală

M-am relaxat după ce am început prezentarea în care am explicat cum am ales publicul ţintă, cum am comunicat, pe ce ne-am bazat, care au fost rezultatele şi motivele pentru care sau fost acestea şi nu altele. Cred că niciodată n-am fost atât de sigură pe ce spun…  Am pus pasiune când am realizat bilanţul şi acelaşi lucru l-am făcut şi când l-am prezentat.

Aveam un plan al prezentării, dar am adăugat multe informaţii pe parcurs şi am improvizat pe alocuri cu exemple, întrebări şi idei. Nu e stilul meu să mă lungesc cu vorba, dar venind întrebări din sală şi văzând curiozitate la comunicatorii mai mici m-am abătut de la el

Cum e să fii profesor? Mai frumos decât să fii student, cu siguranţă! Nu pentru că eşti într-o poziţie superioară, ci pentru că ai o responsabilitate care îţi aduce satisfacţii imense cu cât o tratezi mai serios. În cele 2 ore de curs am simţit că a meritat orice sacrificiu pe care l-am făcut în 4 ani de dragul meseriei de comunicator. Pentru că am avut ce spune şi ce să îi învăţ pe ceilalţi.

Şansa de a fi de partea cealaltă a catedrei se datorează doamnei profesoare Dorina Guţu şi studenţilor de anul 3 de la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, SNSPA, care au venit la cursul de Relaţii Publice în Context Internaţional pe 9 mai 2011. Nu ştiu să mulţumesc în fraze sofisticate, aşa că va trebui să primiţi din partea mea un simplu “mulţumesc” încărcat de emoţii şi recunoştinţă

Prima mea intenţie a fost să îmi exprim dorinţe de 8 Martie care au legătură cu domnii din jurul nostru de la care ne aşteptăm să fie domni nu doar cu numele. Şi ca să vă dau câteva exemple, pe care orice femeie le-a intuit deja, e vorba de chestii banale: o floare, un gest amabil şi respect mai mult. Dar cum e o zi aşa frumoasă, am de gând să scriu despre nişte întâmplări în ton cu atmosfera. Aşadar, să radiem

Azi, în metrou, patru doamne stăteau pe scaunele din faţa mea. Mi-a atras atenţia faptul că toate aveau verighetă. Cu riscul de apărea patetică, dar pe mine imaginea cu ele aliniate, cu mâinile împreunate şi cu un cerculet care strânge o viaţă în el mi s-a părut unul dintre cele mai frumoase simboluri ale zilei de 8 Martie.

De ce sunt ele frumoase, iubite şi merită o zi specială ştiu cel mai bine soţii şi copiii lor, nu Cărtărescu într-o carte dedicată şi nici cunoscuţii lor care îşi fac datoria pentru o zi de a le face să zâmbească prin vorbe frumoase. Mie astăzi mi s-au părut minunate tocmai pentru că îşi împart viaţa cu cineva şi esenţa lor este ştiută doar de un… el. Care din păcate, cu timpul mulţi şi multe uită de asta.

La semafor doi tipi vorbeau lângă mine despre munca în străinătate. Unul fusese un an plecat şi spunea că i-a mers bine. A făcut bani buni. Celălalt l-a întrebat de ce nu pleacă iar. Răspunsul a fost: “Mă ţine fata asta cu care sunt…”. Şi au dat-o într-o discuţie sentimentală în stil bărbătesc, desigur: scurt, la obiect şi apoi trecând la un subiect practic: iar banii. Totuşi de ar fi auzit ea, poate ar fi fost cel mai frumos cadou pe care l-a primit de la el…

Cred că o femeie fericită se simte sărbătorită în fiecare zi prin cei din jurul ei. 8 Martie e doar o zi care îi confirmă asta. Pentru restul, e o zi bună pentru a începe să fie mai fericite

Sursa foto.

De fiecare dată când mă implic într-un demers fără să primesc în schimb beneficii materiale, mă gândesc în primul rând la scopul lui şi apoi la cât de folositor este pentru oameni. Nu de multe ori prima intenţie a fost să accept sau să refuz în funcţie de persoana care îmi face invitaţia. Însă, nu îmi place să tratez superficial propunerile şi nici să le acord atenţie în funcţie de nişte criterii care, sincer, nici eu nu aş fi de multe ori sigură că sunt tocmai în regulă.

Aşa că, dacă o iniţiativă, campanie, eveniment, proiect ş.a. contribuie cu ceva bun în lumea asta, iar eu pot fi de folos şi am timp disponibil, mă implic cu mare drag. De aici şi legătura cu titlul postului. Am un blog, ştiu nişte oameni, am o meserie care îmi permite să găsesc moduri de a ajuta şi din când în când mai am şi timp. Deci, dacă pot să ajut, ce m-ar împiedica să o fac?

Probabil comoditatea, dar atunci aş muri de jenă. Sau ignoranţa, dar atunci m-aş scufunda cu brio în egoism.

Să o luam şi pragmatic: un bine făcut întotdeauna îţi va aduce un bine. Dacă iniţial crezi că nu ai interes, poate mai târziu îl vei găsi Personal, încerc să nu mă aştept la recunoştinţă din partea celor pe care i-am ajutat de-a lungul timpului. Nu mereu reuşesc şi mă mai supăr când nici măcar un mulţumesc nu primesc în schimb. Dar bucuria pe care mi-o da cineva care se arată recunoscător fără ca eu să fi sperat măcar asta e mai preţioasă decât multe alte satisfacţii.

Sunteţi de acord cu mine sau ba?

Sursa pozei.

Dacă ar fi după voia mea, Braşov ar câştiga titlul de Capitala Verde a României în 2010. Momentan, Sfantu Gheorghe (Covasna) este oraşul cel mai susţinut de bloggeri pentru acest titlu. Însă, cartea finală se va juca marţi. Juriul a urmărit toate acţiunile primăriilor din oraşele înscrise în această competiţie, aşa că el va decide cine merită să fie premiat

În 2009 scriam un post despre cum am petrecut un weekend la Braşov şi cât de verde şi curat mi s-a părut. Însă, alegerea mea este subiectivă. Multe amintiri mă leagă de acest oraş. Când aveam 11 ani am locuit o vară întreagă în zona Schei. Vă daţi seama că am avut timp să mă plimb peste tot!

A doua oară am mers cu prietena cea mai bună într-un weekend, pe vremea când eram în liceu. De atunci am încercat să merg în fiecare an, Braşovul devenind oarecum un refugiu.

Este un oraş care ne răsfaţă, un oraş prietenos care mă face să îmi doresc ca Bucureştiul meu măcar un strop să îi semene…

Chiar aş vrea să ia marţi premiul cel mare!

p.s: Multe dintre fotografiile mele din Braşov s-au pierdut. Aşa că, am ales una chiar de la acţiunile Umbrela Verde.Sursa

E weekend şi nu-ţi vine să dai niciun câine afară. M-am apucat să îmi fac ordine în ordinea din casă şi am ajuns la două dulapuri pline cu nimicuri păstrate pe motiv că cine ştie când trebuie. Printre cabluri, tacâmuri şi servicii ţinute de bune, cadouri nefolositoare, badge-uri, garanţia de la mp3- player (şi eu eram O.o) am redescoperit un dosaaar şi o cutiee…

Acum vine partea care are legătură cu titlul. În dosar sunt toate posterele cu Bon Jovi şi materialele despre trupă strânse când eram copil. Am două postere mari din Popcorn care au vreo 15 ani. Aş vrea să le înrămez într-o bună zi ca să nu ajung să le ating cu mănuşi.

Mai rămâne cutia. În ea am păstrat tot felul de obiecte care îmi amintesc de diverse momente ale vieţii. Da, este o cutie mare. Am primele rânduri scrise de mână, un oracol, bilete de la diverse concerte, felicitări, diplome, legitimaţia de admitere la facultate etc.

Nu mi-a venit să cred că am găsit printre ele legitimaţia din şcoala generală şi cheia de la clasă! I-am făcut o poză ca să o vedeţi şi voi

Lucrurile astea sunt priceless şi îmi pare rău că adaug din ce în ce mai rar amintiri în cutie. De vină e faptul că în ultima vreme m-am limitat la cele digitale. Aici intră o altă poveste despre care vorbim altădata

Valentina mi-a dat o leapşă pe care e musai sa o onorez. Trebuie să spun 5 realizări pe care le-am avut în 2010. Deja este 1 ianuarie 2011, dar până acum n-am avut chef să reflectez asupra celor trecute.

Păi, nu o mai întind şi trec direct la subiect. Prima realizare a fost Hippie Box, magazinul meu online cu articole handmade. Mai trec pe lista absolvirea facultăţii şi obţinerea licenţei. Şi tot legat de mediul academic, am intrat la un masterat in Project Management – care îmi place şi nu prea.

Nu prea îmi place să vorbesc aici despre realizări profesionale… Ce pot să spun este că mă bucur că am reuşit să studiez mult în prima parte a anului şi să pun în practică some pretty cool stuff în a doua parte. E vorba despre reţele sociale

De departe cea mai mare realizare a fost că am reuşit să păstrez lângă mine câteva persoane speciale. În ciuda momentelor grele sau în care m-a luat valul cu tot felul de preocupări, am încercat pe cât posibil să fac parte din viaţa lor şi ele din a mea.

Faptul că am fost pozitivă şi bine dispusă în cea mai mare parte a timpului se pune ca realizare? Am încercat să văd mereu partea bună a lucrurilor, să mă concentrez mai mult asupra celor pozitive şi să nu mă las prea afectată de probleme. N-am plâns deloc de tristeţe, ba chiar o dată de fericire – când am văzut afişat pe BonJovi.com că trupa vine în România

Poate acum vă aşteptaţi să vă spun obiective pentru 2011, dar nu voi face asta. Dacă îmi veţi urmări blogul veţi vedea ce chestii faine voi face chiar la început de an! Dar gata. E cazul să îi pasez leapşa lui Marius care sigur are ceva de spus despre anul ce a trecut

Cam de o lună şi ceva fotografiez inimi care se găsesc pe străzile Bucureştiului. Ideea mi-a venit de la o melodie de la Roxette (culmea că am găsit combinaţia o inimă şi numele trupei!)  şi fără să mă chinui prea mult, ci doar fiind atentă în jur, am prins aproape 30 de inimioare. Nu am avut în fiecare zi camera foto la mine. Oricum saptămâna asta am mai văzut 4 şi voi trece în weekend să le „capturez”

De ce am făcut asta? De ce nu? Îmi place să găsesc lucruri speciale în lucruri urâte. Pe pereţii scorojiţi, murdari, printre mâzgâlelile cu „atom”, „neon” şi altele, mai găseşti simboluri frumoase precum ♥

Iată câteva:

Ieri seară cel mai fidel cititor al blogului meu – adică mama, mi-a atras atenţia că nu am mai scris de o lună pe blog. Ştiam asta, dar am ignorat complet scrisul pe aici. În timp ce online-ul e plin de disperaţi care nu mai ştiu pe unde şi cum să îşi facă simţită prezenţa, eu am lăsat să se pună praful tocmai pe cartea mea de vizită.

Am atâtea de zis şi le împart cu un cerc restrâns de prieteni sau pe Facebook în puţine cuvinte. Până şi pe Twitter am intrat mai des în ultima perioadă ca să mai public una alta…

De fapt, din cauza Facebook-ului am uitat de nevoia de a avea un blog. Pentru că ştiu că acolo am un public de 600+ de oameni care mă citesc şi reacţionează. M-a luat valul cu chestia asta şi am uitat de comunicarea prin blog.

Şi ca să înrăutăţesc situaţia, am citit tot mai rar bloguri româneşti. De pe Twitter şi Facebook aflam una, alta despre ce subiecte se discută şi ce mai gandesc cunoscuţii. În ritmul ăsta devin genul acela de internaut care serveşte doar ce i se dă direct şi nu caută mai mult. Nu e stilul meu!

Datorită job-ului am vizitat într-o săptămână vreo 700 de bloguri. A fost un experiment unic. Am simţit că trec dintr-o lume în alta. Din relatări încărcate cu ură la altele cu bună dispoziţie şi umor. Sunt multe bloguri frumoase, cu autori interesanţi – uite chiar idee: voi începe să recomand periodic bloguri care merită răsfoite şi care nu sunt foarte populare.

În altă ordine de idei, pe mine blogul m-a ajutat mai mult decât oricare altă reţea socială. Trebuie să îl ridic cumva. Aşa că wait and see!

Iubesc vara. Este anotimpul meu preferat, in ciuda zilelor in care ma toropesc de căldură. Îmi place să fie soare până la 8 seara, să fie cald şi să port haine uşoare, să fie pomii înverziţi şi înfloriţi, să ma topesc după o îngheţată, să aştept să vină seara ca să mă plimb până târziu în parc, să mă bălăcesc în mare şi tot aşa. Recunosc că de cele mai multe ori căldura este moleşitoare, dar frigul ma face recalcitrantă, fără răbdare şi mă deprimă. Când este iarnă se instalează un disconfort de care nu scap până în primăvară.

Am pierdut ceva din vara asta cu licenţa. Dar după ce am scăpat de ea m-am relaxat cât am putut. Nu am vrut să mă angajez pentru că eram cu nervii întinşi la maxim, obosită şi cu gândul la vacanţă, aşa că n-avea rost.

Am stat o săptămână la mare, găsind cazare într-un complex fix la 10 metri şi câteva trepte de plajă. Dimineaţa îmi luam băgăjelul, sandvişul cu unt de arahide şi cana cu lapte şi coboram pe plajă. And guess what – am stat într-o zonă de plajă mai ‘abandonată’ care mi-a permis să adorm după amiaza pe nisip aproape în linişte.

Am plecat apoi la munte. Sunt genul ăla de orăşean care merge la munte şi face un traseu dimineaţa, iar apoi în restul zilei se odihneşte şi bea ceai la terase. Sau sta şi moţăie pe pătură într-o poieniţă.

Unchiul meu îmi tot povestise înainte despre Jepii mari, Jepii mici şi cât de mişto e şi aşa şi pe dincolo şi că să îl sunăm să îi cerem indicaţii când facem un traseu. Fix. Am urcat cu telecabina să nu zic că n-am văzut Babele şi Sfinxul ca tot româneanul, dar până la Cruce nu m-am deplasat pentru că nu am văzut rostul – fiarele alea nu mă coafează. Acum nu vă gândiţi că sunt ca o cucoană care vine la munte şi nu îşi mişcă dosul pe nicaieri. Am străbătut câteva trasee aşa de novici… Dar frig domnule, frig!

Acum citesc de rup şi îmi aştept ziua. Pardon: ZIUA! Care îmi spune că mai adaug un an la vârstă şi că e timpul să închei relaxarea asta continuă. Cu alte cuvinte, în septembrie îmi actualizez CV-ul – zic cei de la BestJobs că mă caută companiile, vezi Doamne. Să vezi atunci provocarea provocărilor!

În liceu eram maniacă după Pepsi. Nu beam apă sau altceva, ci doar şi doar Pepsi. Mâncam des chips-uri, prăjituri ambalate şi alte tâmpenii bune la gust, dar rele pentru organism. Întotdeauna am fost slabă aşa că mi-am permis să mănânc tot ce vreau.

Şi asta pentru că aşa mă învăţasem. Azi chips-uri, mâine mixuri de stix-uri şi sărăţele cu arome, în zilele următoare biscuiţi cu gelatină, prăjituri gen Măgura, mini-croissante şi tot aşa. Se găseau şi fructe în meniul ăsta de chimicale, dar nu prea multe.

Am ţinut-o aşa vreo 2-3 ani până când începusem să am des dureri de stomac. Cei 2 litri de Pepsi pe zi nu mai erau o plăcere după ce îmi încântau papilele gustative şi ajungeau în stomac şi începusem să mă gândesc că ar trebui să renunţ. Aşa că am rupt obiceiul brusc. Am trecut pe suc neacidulat – dacă treceam la apă plată direct nu cred că mă puteam abţine. După vreo două-trei luni am trecut la limonadă şi ceaiuri de fructe. Între timp, când îmi era sete beam şi apă plată! Eu care nici nu concepeam că pot bea ceva fără gust sau în cel mai rău caz, fără acid!

După vreo 6 luni, când am luat o gură de suc acidulat mi s-a părut că beau apă cu detergent.

Iar de meniul de bunătăţi pline de chimicale m-am dezvăţat în timp. Nu puteam să le scot deodată pentru că hypermarket-ul juca tare. Cum le găseam mereu aşezate frumos, cu imagini şi fel de fel de mesaje… Aşa că am căutat influenţare din altă parte. M-am uitat la ingredientele trecute pe ambalaje şi le-am google-uit. Peste tot apărea cuvântul „cancerigen”. Oa! M-am documentat bine şi m-am speriat la fel de bine.

De atunci şi până acum, când cumpăr ceva mă uit la ingrediente şi mi se taie pofta unde văd înşiraţi o grămadă de conservanţi, emulsificatori, agenţi de nu-ştiu-de-care ş.a. Am observat că la majoritatea produselor 80% din ingrediente sunt chimicale. De exemplu, până atunci ziceam că biscuiţii sunt din făină, apă, zahăr şi încă nişte ceva. Adică… sunt nişte bicuiţi ce să fie rău în ei? Eh, ia faceţi singuri un exerciţiu comparând biscuiţii prin ceea ce conţin şi veţi vedea că mulţi au E-uri, în timp ce unii nu.

Uitându-mă pe ingredientele la tot ce cumpăr am început să am grijă la ce consum. Mult feluri de pâine toast (da, pâine!) au conservanţi – nu toate, trebuie doar un pic de răbdare să alegeţi ce trebuie, laptele cu diverse arome, ciocolata de proastă calitate, prafurile de nesscafe şi capuccino, ca să nu mai zic de mezeluri, supe la plic şi acele prafuri din care se face budincă, îngheţată sau diverse creme care sunt pline de chimicale.

Ca şi la sucuri, după o lungă pauză mi se par acum chips-urile bucăţi de plastic, checurile ambalate greţoase, iar altele fără gust. Nu vă gândiţi că nu mai mănânc dulciuri sau nu mai ronţăi nimic când mă uit la un film. Anumiţi pufuleţi nu au conservanţi – cel mai probabil cei fără arome, iar cerealele şi ciocolata de asemenea. Iar fructe cat mai multe! De băut: lapte, ceai şi apă, iar dacă mi-e poftă de suc îmi iau suc natural de portocale ambalat în cutie. Am observat că sucurile naturale de portocale şi de mere nu au nevoie de conservanţi, în schimb celelalte au.

Există tot felul de soluţii pentru a înlocui ceva rău cu ceva mai bun. De exemplu, în vara asta am înlocuit îngheţata din magazine cu spuma de căpşuni îngheţată în congelator. De o mie de ori mai bună! Iar metode de a te abţine există. Eu am ales să mă gândesc de fiecare dată când cumpăr ceva la sănătatea mea şi să caut cu răbdare printre produse pentru a le alege pe cele mai bune.

Mai mult ca sigur apoi te ambiţionezi să te dezveţi de alte obiceiuri culinare dăunatoare gen prăjeli multe, grăsimi, săritul peste mese ş.a. Pentru că începi să ai din ce în ce mai mare grijă de tine şi te simţi mult mai bine, mai energic, când ai o alimentaţie potrivită… sau cât mai potrivită măcar

Azi mi-am tras o rochie si m-am dus cu prietena mea cea mai buna să vedem Sex & The City 2. Pentru mine a fost a doua oară, dar n-a contat. Este un film savurat de femei. Mai ales de acele femei care se mişcă pe stradă de parcă defilează. Ele au câteva lucruri în comun, dar nu e locul potrivit să vorbesc despre asta.

Ne place pentru că cele patru gaiţe te fac să ieşi din sală cu pieptul înainte, zâmbind şi cu impresia că poţi avea lumea la picioare şi că odată şi odată îl vei găsi pe Făt-Frumos care va avea multe defecte, pe care tu mândră i le vei accepta. Pentru că eşti o supremă ca protagonistele.

Toate prezenţele feminine care au fost în sală radiau când au ieşit de la film. Şi o ţineau numai în „hi-hi-hi, ha-ha-ha!”. Mădă mi-a amintit de cum a numit cândva serialul drept „Biblia pentru femei”.

Ca să mă lecuiesc un pic, m-am grăbit să ajung acasă pentru a mă uita la meci. M-am schimbat în şort şi tricou, m-am aşezat turceşte în faţa televizorului şi am strigat „Andale Espana!”. Am şi înjurat. Aşa ca o femeie ştiţi voi… „Tâmpitule, prostule unde te uiţi?”. M-am simţit la fel de bine ca în sala de cinema când îmi aranjam rochia să nu se şifoneze şi mă credeam o eroină ca toate fufele de lângă mine.

Şi mă gândesc acum la o chestie tricky: teatru vs. dezinvoltură. Ne plac, ne păcălesc, ne trezesc, ne dau speranţe, ne dezechilibrează sau ne readuc la echilibru. Naturaleţe absolută nu există. Ne simţim bine jucând diverse roluri, dar şi manifestându-ne cum avem chef. Ferice de cel care se află pe mijloc… Şi de cel care alege în contextul potrivit, frontul potrivit

Sunt un om grozav. Nu mi-au murit lăudătorii care ei de fapt, mă cred grozavă din alte motive decât al meu. Mă cred aşa şi merg înainte amintindu-mi de acest lucru ori de câte ori am nevoie.

Nu mă interesează câţi mai sunt grozavi din acelaşi motiv. Iar grozăvia mea, depinde într-o oarecare măsură şi de cei din jur, nu doar de mine. Lor le mulţumesc constant şi le arăt sprijinul meu, tot prin motivul care mă face grozavă.

Ce-ar putea fi?

Am crezut că am terminat poveştile despre FCRP până acum 15 minute când m-a sunat Gabi să mă întrebe despre facultate. Aşa mi-am dat seama că am omis câteva lucruri importante de care ar fi interesaţi viitorii studenţi.

Despre cămine

Chiria pe o lună este în jur de 100 de lei. Unele se află în Băneasa – două corpuri mai exact: B1 şi B2. Pentru că nu le-am vizitat niciodată, voi reda câteva impresii lăsate pe forum de către alţi colegi:

„Eu stau la caminele din Baneasa. Camerele sunt super mari, deci la faza asta nu e nicio problema. Parchetul e nou, avem termopane, destule dulapuri si mese, paturile sunt ok. Fac cam 10 min pana la ratb. Cainii sunt inofensivi si nu o sa dati aproape de nimeni pana ajungeti la ratb (e destul de singuratica str. Biharia) asa ca nu va faceti griji de hoti. Baile sunt cam aiurea, insa te obisnuiesti. E foarte liniste pe aici, adica n-o sa vedeti petreceri zi de zi, poate doar cate una la nu stiu cat timp. Fac cam 40 de minute din camin pana la facultate. Caminul in B1 costa 70 de lei pe luna, ceea ce este extrem pe putin (parerea mea). Sper ca v-am fost cat de cat de ajutor”

Observaţii: Nu există baie în cameră, ci pe etaj.

„Eu stau in B2 asa ca nu am problema cu baia. e mai mult decat multumitor: am doua bai in camera, una cu chiuveta si vas wc si una cu chiuveta si dus. stam 4 fete in camera si chiar nu avem niciun fel de probleme din punct de vedere al confortului. (pt B2- 90 lei/luna)”

Mai există un cămin în Cernica unde stau numai băieţi. Chiria este de 100 de lei pe lună, iar condiţiile din câte am înţeles sunt mai ok decât în Băneasa. Dezavantajul este că faci o oră şi ceva până în centru. SNSPA-ul a pus la dispoziţie nişte microbuze, dar mai sunt maxi-taxi-uri pe care le poţi lua până la metrou.

*Studenţii care au părinţii profesori nu plătesc căminul.

Despre bani

Taxa anuală este de 2400 de lei – cel puţin atât era ultima dată. Poţi plăti intregral şi atfel ai parte de o reducere de 200 de lei sau în două sau trei rate. Odată ce ai intrat trebuie să plăteşti prima rată până pe 31 octombrie. Nu te dă nimeni afară dacă întârzii plata celorlalte rate, însă se pun penalizări.

Cantina este micuţă, dar mâncarea este ieftină şi bună. Păcat că este deschisă doar între orele 12-15. Poţi merge la cantinele de la ASE care sunt apropiate şi sunt mai mari.

Job găseşti dar nu pică din cer. În primii doi ani abia obţii unul în domeniu. Dar dacă eşti perseverent poţi găsi ceva ok ca să te întreţii.

Despre cursuri şi seminarii

Am mai vorbit în partea întâi despre orar şi altele. Am de adăugat următoarele:

- la curs profesorul predă, tu notezi dacă vrei. În cei 3 ani am avut doar 3 cursuri cu prezenţă obligatorie, în rest poţi ajunge când ai timp;

- la început de semestru fiecare student primeşte câte un cd care conţine cursurile în format pdf şi teste de verificare;

- foarte puţine cursuri sunt tipărite. Dacă nu le poţi citi în format pdf, le poţi cumpăra printate de la un xerox aflat în Piaţa Romană. Preţurile sunt între 12 lei şi 20 de lei un curs;

- seminariile sunt din două în două săptămâni. În general prezenţa contează, dar şi mai mult contează să fii activ. Dacă ai job, poţi merge la o grupă dimineaţa (de la 8 la 10) şi apoi să dai fuga la birou;

- în general profesorii îţi pun la dispoziţie bibliografia în format word sau pdf pe forum. Pentru a le citi pe cele care nu se găsesc în format electronic mergi la Biblioteca Centrală Universitară şi citeşti acolo. Cărţi nu poţi lua acasă. Un abonament anual la BCU costă 15 lei.

Ce poţi face după facultate

Teoretic vei fi specialist în Relaţii Publice.

Orice companie, instituţie publică, ONG sau persoană publică are nevoie de specialişti în PR dacă vrea să existe pe lumea asta mai mult decât în acte. Noi ne ocupăm de informare, de imagine, de schimbarea comportamentelor celor din jur prin comunicare. De exemplu poţi lucra în planificarea şi implementarea campaniilor electorare, în campanii de lansare a unui produs, în campanii de responsabilitate socială, poţi lucra în agenţii unde te-ai ocupa de comunicarea pentru diverşi clienţi sau într-un departament de relaţii publice din cadrul unei organizaţii.

Găsiţi pe net suficiente articole despre specialişii în PR pentru a vă face o idee. E o meserie frumoasă, dar nu pentru comozi. Cere multă pasiune şi implicare, dar veţi vedea acestea la timpul potrivit.

Dacă aveţi întrebări feel free to ask

Vezi si: FCRP partea I, FCRP partea a II-a, FCRP partea a III-a si FCRP partea a IV-a.

Termeni cheie ai anului 3: proiecte, presiune, echipă. Am avut materii precum Gestionarea Crizelor de Imagine, Mass –media şi societatea, Campanii de relaţii publice, Patologii şi terapii comunicaţionale, Antropologie politică, Imaginea liderilor, Managementul proiectelor şi Strategii şi tehnici de atragere a finanţării de la UE, unde la toate am avut de facut cel puţin un proiect pentru a intra în examene.

Alte materii: Analiza imaginii organizaţiilor – unde obligatoriu trebuia să dăm 2 teste de seminar, Etica şi dreptul comunicării – un curs aberant, Managementul resurselor umane, Istoria comunicării politice – cu domnul Bogdan Teodorescu, un profesor cum rar ţi-e dat să întâlneşti (în sensul bun) şi Relaţii Publice în context internaţional – un curs deosebit, care te loveşte fix când eşti mai dezamăgit de facultate şi îţi aminteşte de ce ai ales FCRP-ul şi nu altă facultate.

De licenţă nu vreau să vorbesc încă.

Postul acesta nu vreau să mai fie un roman precum celelalte. Vreau doar mai spun că până la final FCRP-ul a fost o şcoală a vieţii. Da, poate sună prea dramatic, dar chiar aşa este. Înveţi: să fii diplomat, dar să te explimi liber, să ai încredere în forţele proprii, să te pui în valoare, să te stăpâneşti când trebuie, să îi descoperi din grămada de oameni mişto pe cei cu adevărat valoroşi, să îţi testezi calităţile, să îţi afli defectele, să înţelegi comportamentul, atitudinea şi vorbele celor din jur dincolo de ceea ce par să transmită, să te autodepăşeşti, să fii responsabil şi lista ar continua cu multe altele.

Ce perspective îmi oferă facultatea? Niciuna. Şi nu cred că există vreo facultate din România care oferă aşa ceva. Singur trebuie să te zbaţi să faci ceva cu viaţa ta după studii. A citi câteva cursuri şi a da nişte examene e simplu, iar notele nu te ajută în niciun fel decât dacă vrei să faci un master în străinătate. A-ţi păstra entuziasmul, energia şi spiritul acela bătăios de „never give up” e mai greu.

Vezi şi: FCRP - partea I, partea a II-a, partea a III-a şi partea a V-a.

Rămăsese să povestesc despre anul al doilea. Materiile s-au împuţinat, dar s-au şi îngreunat în primul semestru. Am avut două examene orale la Politologie, respectiv Semiotică şi altele scrise/grilă la Geopolitică, Retorică, Publicitate.

La Retorică puteai alege o evaluare permanentă şi un proiect final pentru a nu mai da examenul, iar la Publicitate aveai până la final de făcut două campanii pentru a intra în examen.

La Politologie şi Semiotica era foarte importantă activitatea la seminar pentru a obţine un punctaj mare la examen. Am dârdâit toţi de emoţii la examenele de la aceste materii. Cum spuneam, probele au fost orale şi s-au desfăşurat de-a lungul unei săptămâni fiecare. Aşteptând afară te luau toate spaimele mai ales când ieşea câte un coleg şi anunţa că a fost picat. Proba orală de română de la bacalaureat a fost nimic pe lângă ce e aici.

Seminarul de Semiotică a fost o abrambureală. Nu mi-a plăcut cum se desfăşura, dar oricum anul următor nici nu a mai fost un seminarist la această materie. Cu toate acestea, profesorul de la curs, domnul Dumitru Borţun, este considerat de majoritatea dintre noi drept unul dintre cei mai buni profesori pe care i-am avut. Cred că vorbele unei colege redau cel mai bine ce a însemnat acest curs: „Borțun face din fiecare curs o lecție de viață”. Dacă aveţi răbdare citiţi în postul ei despre câteva diferenţe între FCRP şi o altă facultate.

Nu pot să nu zic nimic de darul de a preda al domnului rector, Paul Dobrescu. A fost un scandal prin presă, total nefondat, despre numirea sa în funcţie ca rector al SNSPA-ului. Sincer nouă nu ne-a păsat de asta pentru că pentru noi este un profesor bun. Îmi pare rau că numai jumătate din studenţi au făcut cursul cu dumnealui şi l-au putut asculta cum explica şi întreba: „Măi aţi înţeles?” – iar dacă nu răspundea nimeni nimic, relua pentru a fi sigur că plecăm cu ceva în cap de la curs.

Iar domnii Frigioiu şi Fitzek de la Politologie au fost un duet aparte. Domnul Frigioiu este o enciclopedie vie, de multe ori chiar recitându-ne discursuri ale politicienilor, iar domnul Sebastian Fitzek este un seminarist care vorbeşte extrem de mult, dar nu pentru că îi place să se audă, ci pentru că simte nevoia să ne explice şi să ne spună cât mai multe.

În afara facultăţii am organizat balul bobocilor. Ce a fost ciudat: se formaseră două echipe care vroiau să organizeze, fiecare având un proiect, dar domnul prodecan Dumitru Iacob a decis că trebuie să existe un singur proiect. Iar noi nu puteam pica la pace nicidecum…

Aşa că ne-a invitat în biroul dumnealui şi a plecat, lăsându-ne să discutăm, să ne păruim, să facem ce-o fi pentru a realiza împreună un proiect. Şi asta s-a întâmplat – mai puţin păruiala : ). Mi-am dat seama pe parcus că cei din echipa adversă nu erau precum credeam şi mă bucur că în final am reuşit să facem un bal deosebit.

Şi gata ce-a fost frumos…

În semestrul al doilea am făcut aşa: Tehnici de Redactare, Tehnici şi Strategii de PR, Cultură şi comunicare, Training, Comunicare audio-video şi Conceperea şi elaborarea ziarului, ultimele trei fiind opţionale.

Primele două, cele cu tehnici au fost frecţie. Să zicem că la Redactare am făcut la seminar un comunicat, o ştire, o conferinţă de presă, dar la Strategii de PR… Numai când te gândeşti cum sună pare important – ei bine nu. Cursul e o aberaţie despre un model de PR inventat de profesor.

Începuse să mă enerveze facultatea pentru că nu mai făceam nimic practic şi nici nu mai învăţam ceva util. Ce m-a scăpat de ea a fost primul meu job – PR Executive la Olimpiadele Comunicării, concursul la care participasem cu un an în urmă. Nu l-am obţinut prezentând un CV, ci blogul a fost cartea mea de vizită.

Am lipsit tot semestrul de la facultate şi n-am regretat decât că m-am răcit de colegi. Mi-am lăsat pe toamnă trei restanţe pe care le-am luat. Rezultatele nu mă mai interesau demult, iar de multe dintre prieteniile din facultate devenisem dezamăgită. Ştiţi cum e când încep mulţi să te muşte de ceva când ei stau degeaba şi tu te zbaţi să începi o carieră? Dacă nu, vor avea grijă colegii să ştiţi.

Ultima parte o dedic anului 3, un an care concurează cu primul pentru cel mai drag din facultate. Cum aşa? Eh…

Vezi şi: FCRP - partea I, partea a II-a, partea a IV-a şi partea a V-a.

Cred că primul an de facultate a fost cel mai frumos. După agitaţia din prima săptămână am făcut cunoştinţă cu agitaţia de pe forum. Ne ajutam între noi cu informaţii, stăteam până la ora 3 dimineaţa postând offtopic toţi din anul întâi, ne hlizeam la glume şi ne agitam ca nişte copii de grădiniţă la anunţarea primei petreceri în cinstea bobocilor: Cârmâz party : )

Cine mă întreba cum mi se pare la facultate începeam să turui cât de fain e şi ce colegi mişto am şi ce profi şi ce materii! Eu care veneam de la un liceu de mate-info unde vorbeam cu profesorii în cifre şi formule, normal că eram entuziasmată de toate cursurile…

După vreo 2 luni am început să mă plâng de cât de greu e. Aveam obligatoriu proiecte şi prezentări (în echipă sau nu) la fiecare materie aproape. Nu-mi cunoşteam prea bine colegii de echipă, unii munceau mai mult, alţii mai puţin şi de aici au apărut primele frustrări.

Aveam ca materii: ICRM (Istoria culturii române moderne) – unde dacă obţineai 9 sau 10 la seminar (asta însemnând participare+ dosar cu referat, prezentare de text şi recenzie de carte) scăpai de examen, Filosofie, Imagologie – unde dădeam test la fiecare seminar din curs şi din bibliografie, Management & Marketing, Teoria Comunicării, Conflicte şi comunicare în sec. XX, Introducere în Sociologie, Introducere în Relaţii Publice, Tehnici de cercetare şi redactare în ştiinţele sociale, Informatică, Engleză/Franceză, Protocol Instituţional, Tehnică şi artă fotografică şi Teoria organizaţiilor. Sună bine sau nu?

Titlul e mai puţin important, ci conţinutul cursului şi profesorul contează. Spre exemplu la Filosofia Comunicării domnul Macoviciuc a fost un profesor excepţional, cu dar în a le preda studenţilor şi a le acapara atenţia, deşi mulţi dintre noi nu învăţasem filosofie până atunci şi nici nu eram pasionaţi de ea. Nu o să îl uit nici pe domnul Hlihor  care a spus odată că dacă studenţii nu sunt atenţi în sală şi vorbesc este vina profesorului şi că este responsabilitatea acestuia să-i facă să fie dornici să asculte, nici pe doamna Pânzaru care ne preda, ne explica şi încerca să plecăm de la curs deja cu nişte noţiuni, nici pe domnul Pricopie care a ridicat sala în picioare la intrarea în sala de examen, iar lista poate continua.

Totuşi am avut câteva episoade urâte cu domnul Schifirneţ, profesorul de Introducere în Sociologie. Ne-a pus să facem recenzia cărţii dumnealui intitulată „Forme fără fond- un brand românesc” în maxim 3 pagini parcă. De fapt nu recenzie, un fel de referat dar care să comenteze cartea lui – n-am înţeles nici azi ce dorea de la noi. I-am trimis toţi referatele pe e-mail aşa cum a cerut şi 99% dintre noi am luat sub 5. Motivele erau stupide şi pentru că a ieşit un scandal monstru, unii colegi dorind chiar să facă reclamaţie la decanat, a renunţat la cele 3 puncte pe care le avea referatul (deci dacă nu îl făceai puteai lua maxim 7), dar nu înainte de a spăla cu noi pe jos pe… Forum.

Avea 20 de oameni maxim în sala de curs pentru că dumnealui înţelegea prin predare citire din cursul tipărit. Odată a făcut un slide cu print-screen-uri cu posturi de pe forum ca să ne facă observaţii. În fine, sper să iasă la pensie cât mai repede…

Alte bube: note care se afişau greu, note de examen care nu erau afişate deloc şi contactai greu profesorul pentru a rezolva situaţia, profesori care mai uitau să treacă o notă de seminar.

Dar să ne întoarcem la părţi bune: profesorii nu sunt piloşi, nu te pica deoarece au trecut prea mulţi examenul şi trebuie să mai lase pe toamnă – se practică şi asta la multe facultăţi, nu îţi este ruşine să te exprimi – dacă la curs ai ceva de zis, zici, la seminar la fel. Nu îţi ia nimeni capul, ba mai rău e să nu zici nimic.

Cu riscul de a face postul prea mare, vreau să spun câte ceva şi despre Organizaţia reală şi Organizaţia Virtuală. Sunt două proiecte care se fac în fiecare an la cursul de Teoria organizaţiilor. Cei din Organizaţia reală mimează o agenţie de relaţii publice: studenţii sunt împărţiti în departamente şi funcţii, au campanii de făcut şi aproape toţi depind unii de alţii. Organizaţia Virtuală e axată pe advertising aşa că studenţii sunt împărţiţi în echipe, unde au posturi specifice unei agenţii de publicitate şi au de realizat o campanie pentru un client. La final are loc „pitch-ul” şi una din echipe iese câştigătoare. Partea cea mai frumoasă este că sunt proiecte practice, distractive, care te scot din spaţiul limitat al teoriei.

Pe lângă facultate, ne-am încercat puterile la Olimpiadele Comunicarii, un concurs care a deschis multora apetitul pentru relaţii publice. Eram cinci mucoşi de anul întâi care se vedeau pe scenă la Parlament prezentând campanii, dar care n-au ajuns în finală. Puteţi vedea echipa şi debitaţiile noastre aici.

Cam asta despre anul întâi. Eram mulţumită pentru că simţeam că am învăţat ceva util la facultatea asta, nu mai contau problemele pe care le întâmpinasem.

Nu o mai lungesc pentru că vreau sa mai citiţi şi posturile următoare. Acolo mă voi plânge un pic (mai mult) de anul 2 şi vă voi spune despre experienţa primului job în relaţii publice.  :)

Vezi şi: FCRP - partea I, partea a III-a, partea a IV-a şi partea a V-a.

Peste cinci zile voi absolvi Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice din cadrul SNSPA. Îmi amintesc că acum trei ani când am căutat pe Google despre această facultate, mai mult de două menţionări pe bloguri nu cred că am găsit. Mi-a părut rău pentru că voiam să aflu impresii ale studenţilor şi ale celor care au absolvit, pe lângă informaţiile de pe site-ul comunicare.ro. Nici acum nu sunt suficiente menţionări, drept pentru care am de gând să scriu câteva posturi din perspectiva mea despre FCRP şi anii mei de studenţie. S-ar putea să omit lucruri importante, de aceea îi rog pe ai mei colegi care vor citi posturile să le completeze şi eu voi face update-uri sau chiar un post care să cuprindă comentariile.

Voi începe cu anul 1…

Admiterea a fost foarte bine organizată şi din câte am aflat la fel a fost în următorii ani. Din cauza caniculei, la ora 7.00 trebuia să fim deja în săli pentru a da examenul. La intrare ne-au aşteptat studenţi din facultate care ne-au ghidat şi ne-au dat apă plată gratuit. Pe bancă mă aştepta o legitimaţie de admitere cu numele şi fotografia mea. În sală a intrat un profesor care a ales doi candidaţi (din câte îmi amintesc) pentru a fi martori la procesul de selectare a subiectelor.

Am avut de răspuns la şase subiecte în trei ore – eseuri toate. Nu m-am mişcat, abia am avut timp să mă gândesc. Era foarte cald, iar sala nu avea aer condiţionat, deci cred că toţi eram fleaşcă din cauza zăpuşelii şi a emoţiilor. Rezultatele s-au afişat după vreo 4 zile pe site. Parcă tot atunci am aflat şi cum suntem împărţiţi pe grupe – în ordine alfabetică şi nu aveam voie să ne mutăm de la o grupă la alta. Cu toate acestea, s-a dovedit că puteam merge la seminariile altor grupe.

Orarul a fost o surpriză. Învăţată din liceu cu ore de dimineaţă până la prânz, la FCRP era cu totul altfel. Aveam seminarii fie dimineaţa, fie în miezul zilei, în funcţie de grupă. Iar seara erau cursurile fie de la 16.30, fie de la 18.30. Menţionez că seminariile se fac la sediu, pe strada Povernei, dar cursurile se ţin în săli care aparţin Politehnicii, facultatea noastră având un contract pe termen lung cu această instituţie. Problema este că aceste săli sunt în Piaţa Victoriei şi la Polizu (Gara de Nord), în clădiri vechi şi nerecondiţionate. Mobilierul este urât, prăfuit, doar într-o sală din Polizu a fost schimbat, dar locurile sunt insuficiente pentru că multe scaune s-au rupt. Cele mai urâte săli sunt cele din Piaţa Victoriei unde am învăţat tot anul 2. Cum spuneam, în Poolizu o sală are cât de cât un mobilier nou, iar o altă sală, un amfiteatru mare, are doar lăcuit mobilierul, însă are aer condiţionat şi videoproiector.

Da, sună urât, dar nu e de fugit. Te obişnuieşti cu timpul…

În facultate există wireless, iar dacă nu ai laptop-ul la tine poţi merge în laboratorul de informatică pentru a sta pe Internet.

Una din părţile cele mai frumoase pe care le-am remarcat de la început a fost atmosfera. În prima săptămână de facultate ne-au fost ţinute prelegeri – cursuri introductive care să ne ajute să ne facem o imagine despre ce vom învăţa. Atunci a fost o nebunie… Cunoşteam o grămadă de oameni dornici să stea de vorbă, să ne cunoaştem, să facem schimb de impresii, să comentam profesorii ş.a. În general fără fiţe, deşi prin diverse articole se spunea că SNSPA-ul înseamnă talente şi figuri. Aşa o fi, însă FCRP nu înseamnă SNSPA, chiar dacă face parte din ea.

Forumul m-a ajutat să cunosc şi mai mulţi colegi din an, dar şi mai mari. Dar despre forum… în partea a doua

Vezi şi: FCRP –  partea a II-a, partea a III-a, partea a IV-a şi partea a V-a.

Îmi povestea mama acum câteva zile despre cum învăţa în liceu, la orele de atelier, să coasă, să brodeze, să croşeteze, să tricoteze, să bucătărească şi tot aşa. Eu am făcut ore de atelier doar în şcoala generală şi atunci învăţam să fac cruciuliţe şi lănţişoare pe etamină de îmi ieşeau pe ochi. Aveam o profesoară grasună şi drăcoasă care ne spunea pe numele de familie şi din când în când încerca să ne vândă bijuterii şi perii de la Avon. Îngrozitoare figură!

Dar să revin la spusele mamei. Mă luase că toate activităţile repective se transmiteau din mamă în fiică şi că din păcate o să dispară pentru că nimeni nu mai stă astăzi să le înveţe. Adevărul este că mi-ar plăcea să ştiu şi mi-ar plăcea să îmi trântesc niste veste colorate croşetate, dar prefer să fac altceva în timpul meu liber.

„Tu ce o să îi înveţi pe copiii şi nepoţii tăi?” mă întreabă ea. Nu vă spun ce i-am răspuns, dar în orice caz era vorba despre ceva raportat la timpurile noastre.

Oricum dacă ei vor vrea vreodată să înceapă să se joace cu lâna şi andrelele găsesc tutoriale pe net. Deci nici de îndeletnicirile astea nu mai depindem de doamne. Eh…