În timp ce scanam astăzi nişte fotografii cu mine de pe vremea când aparatul foto era cu film şi pozele stăteau în albume nu în foldere, mi-am amintit că atunci când eram mică pentru mine vârsta de 20 de ani era the big thing. Era punctul în care eu eram pe picioarele mele, luam viaţa în piept şi urcam pe culmile succesului. După mintea de la 6-10 ani:

Ar fi trebuit ca la 20 de ani să fiu pe rând poliţistă, avocată, medic stomatolog, medic veterinar, contabilă, politician şi câte şi mai câte.

Aş fi stat singură într-un super apartament.

M-aş fi distrat ca la 20 de ani.

Aş mai fi fost încă prietenă cu nu ştiu câte de „cea mai bună prietenă pentru totdeauna”. Făcusem pact cu nişte prietene de la bloc că noi nu vom rupe legătura niciodată. Până m-am mutat la 2 străzi distanţă…

Purtam tocuri şi mă îmbrăcam numai cu ce vroiam eu.

Nu mai dădeam socoteală părinţilor pentru că eram independentă de ei.

Deci pentru mine când o să fiu mare însemna 20 de ani. Anul acesta fac 22 şi nu mai am niciun reper pentru noţiunea asta. Ba culmea, odată când m-a întrebat cineva câţi ani am i-am răspuns că m-am oprit la 20. Acum sunt mare şi acum pot face cele mai multe lucruri care îmi trec prin cap. Până pe la 35 de ani o să tot am 20 de ani de fapt. Pe urmă cred că o să trec la categoria seniorilor… Sau… cam aşa ceva.

Da, chiar aşa. L-ai număra printre cele mai preţioase lucruri pe care le deţii? Pentru că pentru mine, Vorba Corinei sunt eu. Sunt în fiecare rând, în fiecare schimbare, în fiecare gând scris. Sunt eu în diverse perioade ale vieţii. Am blogul din decembrie- 2007, iar dacă m-aş apuca să citesc posturile de la început, cu siguranţă în multe nu m-aş mai regăsi, însă ele îmi arată cum eram înainte şi ce am devenit acum.

Cred că am schimbat template-ul blogului de nu-ştiu-câte ori. E ca o vestimentaţie. Nici eu nu combin hainele la fel de prea multe ori, iar în camera mea fac frecvent schimbări de decor. E un mod de a da refresh la fond.

Am scanat mai devreme postul cu 50 de lucruri despre mine pe care l-am scris în 2008. Dacă ar trebui să îl rescriu, aş păstra multe, aş schimba câteva şi aş adăuga încă vreo 50. Dar n-aş face asta pentru că am 175 de posturi care vorbesc despre mine.

Dacă mâine ţi s-ar şterge blogul şi nu l-ai mai putea recupera, ce-ai simţi sau ce-ai face? Ai lua-o de la 0? Think about

Admir oamenii care pot face ceea eu nu pot. Mă refer la cei care au un talent pe care eu nu îl am.

Îi admir pe cei care cântă pentru că ridică inimi, pe cei care pictează pentru că te fac să realizezi cât de neputincios eşti în a reda lumea, pe cei care ne pot transpune trăirile şi imaginaţia în cuvinte, dar şi pe cei care pot pilota, pe cei care fac acrobaţii, pe cei care rezolvă probleme la matematică, fizică sau chimie care unui om obişnuit i-ar provoca frustrări, şi lista ar putea continua. Oameni care sunt speciali, la care noi doar visăm că am putea ce face ceea ce pot ei. Cred că fiecare vrea o parte din darul unui astfel de om.

Unii am vrea să cântăm măcar o dată „It’s my life” pe o scenă sau un cântec de dragoste pentru pereche, alţii să facem un potret al unei persoane care ne fascinează, alţii să zburăm peste munţi, alţii să descoperim stele sau să ne scriem memoriile. Şi nu mă luaţi cu „dacă vrei cu adevărat, poţi” pentru că nu e chiar aşa. Ai putea doar încerca şi la final ai avea un rezultat chinuit, nenatural.

Ceilalţi cântă în boxeri în casă, modelează plastiline, decorează camera cu lumânări parfumate şi potpouri, mâzgâlesc agende cu potrete, dorm sub lună, scriu pe bloguri despre ceea ce fac şi asta e.

Mă întorc la ale mele scrieri pentru facultate. Şi ca să fiu în temă, aş vrea să am talentul de a abera… mult.

Cristinica, Alexuţa, Mariusică, Andreiuţ, Onuţa, Ancuţa, Găbiţa, Claudiţa, Andruţa, Cristinuţa, Irinuţa, Roxănica, Adinuţa, Alinuţa, Paulică, Alexică… Martinică şi apogeul: Corinuţa.

Dacă nu sunt spuse în momente de maximă drăgălăşenie (unde şi acolo sunt excepţii) sună oribil. Mai ales când strigi un „Mariusică” şi apare o namilă de om… Am observat că la manelişti se poartă. Oribil.

Oribil!

Astăzi am avut din partea lui Toto o surpriză. Pe la prânz i s-a făcut rău, boticul lui era umflat şi rosu şi avea spasme. Noroc că nu plecasem încă la facultate, putând astfel să îl duc repede la veterinar.

Mama a zis să mergem la Ilioara că na… Dar pentru că îmi recomandase cineva mai demult cabinetul Cora Vet am decis să mergem acolo. Veterinarul l-a consultat imediat, chiar dacă mai erau stăpâni cu animăluţe înaintea noastră (nu erau grav bolnăviori). A spus că sigur a făcut o alergie, dar pentru a se asigura că nu e vorba de ceva mai complicat, mai ales că Toto are 13 ani aproape, i-a luat probe de sânge şi în 10 minute au ieşit rezultatele care au fost de bine. I-a injectat apoi 4 medicamente şi în 20 de minute Shih-tzu meu era ca nou

Totul a costat 120 de lei – pentru cine nu are idee, analizele unui câine sunt de la 100 de lei în sus. Anul trecut la Ilioara ne-au costat 150 de lei analizele şi 35 de lei consultaţia pentru câinele bunicilor. Şi mai contează şi veterinarul, aşa cum pentru noi oamenii contează medicul pe mâna căruia ne dăm. Aici doctorul a fost de nota 10.

Nu obişnuiesc să fac reclamă, însă am scris în ideea că puteţi merge aici dacă nu ştiţi niciun cabinet veterinar bun. Site-ul este www.coravet.ro, iar noi am mers la doctorul Cătălin Andreescu.

În poză vă zâmbeşte domnul Toto care acum sforăie de se cutremură Pământul…

Nu ştiu cum vă e viaţa acum între primăvară şi vară, dar eu am impresia că mai totul e statornic şi redundant. Ştiu că sunt o persoană care se plictiseşte extrem de repede şi trebuie să facă mereu fel de fel de schimbări pentru a mai păcăli rutina, dar acum parcă prea a sărit discul cu vremurile.

Când vorbesc cu un coleg şi îl întreb ce face trebuie să o bage pe aia cu licenţa şi cât de mult a amânat-o, de parcă chiar asta e problema lui existenţială – să fim serioşi! Alţii se vaită de astenie de primăvară, oboseală, muncă multă… muncă multa şi aşteaptă concediul. Şi încă nu e frenezia cu 1 mai când jumătate din prieteni se mută la mare pentru 3 zile şi jumătate rămâne ciudoasă acasă, rămânând să se uite peste câteva zile la fotografiile din Vamă ale celorlalţi. Deci ştiu, ştiu, ştiu!

Cred că mă apuc să sun prieteni pe care nu i-am auzit de mult timp. Poate aflu ceva nou, poate mă bucur, poate mă şochez, poate nu mai aud aceleaşi chestii.

Am decis să merg mai des la teatru. Mai rar discuţi despre teatru… De Avatar şi Alice in Wonderland mi-a împuiat toată lumea capul de ştiam ce se întâmplă dinainte să le văd. Dar când vrei să mergi la teatru nu îţi răpeşte nimeni entuziasmul de a ajunge la o piesă…

Ies cu rolele sau cu bicicleta şi mai nou merg pe pista de la Lia Manoliu ca să alerg câteva ture cu o prietenă. Uneori trişez şi doar stau pe margine în timp ce ea aleargă.

De programele tv româneşti nici nu mă mai leg – surse de îndobitocire înceată, dar sigură. Polonia în doliu, Băsescu, şomaj, Băsescu, Polonia…

I need a vacation ^ – ^

Cred că persoana pe care am iertat-o cel mai mult de-a lungul vieţii mele este tatăl meu. E trist şi nu vreau să intru în detalii de ce tocmai tata. Ţin minte că atunci când aveam vreo 16 ani, s-a întâmplat să nu vorbim vreo 3 luni din cauza orgoliului meu. Între timp, am aflat că a fost la doctor şi a descoperit că are probleme cu inima. A trebuit să apară un moment de genul ăsta ca să mă scuture un pic şi să las deoparte supărarea pentru el.

Nu zic că acele zile m-au determinat să fiu într-un anumit fel, dar au avut o contribuţie în formarea mea alături de multe alte experienţe pe care le-am trăit cu oamenii din jurul meu. Nu mă îmbufnez pe cineva, nu există pentru mine figura „m-am supărat, nu mai vorbesc cu tine”, ci caut mereu o cale de mijloc. Pot atrage atenţia asupra unui gest, pot ruga să nu se repete sau pot încerca să înţeleg de ce aşa şi nu aşa, pentru ce şi din ce cauză s-a întâmplat într-un fel şi nu în altul.

Nu văd ce beneficii îmi poate aduce faptul că stau supărată pe cineva. Mi-aş înmulţi sentimente negative degeaba în loc să mă concentrez şi să îmi tocesc nervii pe lucruri mai importante. Dacă se întâmplă să mă dezamăgească un prieten fără să îi pară prea rău de asta, nemaipomenit – de la nivelul 3 de prietenie, ajungem la 5, dar lăsăm loc de bună ziua.

„Iartă-mă” şi „te iert” sunt cuvinte fie prea valoroase, fie prea ieftine, luându-ne din demnitate dacă le rostim. Şi foarte mulţi au impresia că dacă iartă nu dau nicio lecţie persoanei în cauză. Nu e chiar aşa

Mă gândeam că dacă mi s-o întâmpla ceva rău, nimeni n-ar şti cum să îmi administreze averea. Sper totuşi să nu îmi fac griji decât după următorii 60 de ani. Dar să revenim. Uite ca să eliminăm gândurile rele, ne imaginăm că plec într-un sat din Japonia unde nu am Internet, dar am toate condiţiile şi nu iau cu mine mare lucru de acasă.

Primul lucru la care m-am gândit a fost blogul meu – ce s-ar întâmpla cu el? De aceea, am scris într-un document toate datele de la cele mai importante conturi ale mele: blog, mail, Facebook, Twitter, LinkedIn, Yahoo Messenger ş.a.I l-am încredinţat Mădălinei, prietena mea cea mai bună de când purtam şorţ de şcolăriţă. Tot ea va lua şi ultimul meu laptop şi/sau calculator.

Urmează sutele de bijuterii. Acestea se vor împărţi în mod egal între: Cristina, Ioana şi Magda. Vă rog fără certuri fetelor, există marfă pentru toate.

Hainele se duc la Georgiana şi Ioana pentru că ne potrivim la măsuri. Pantofii se duc toţi la Georgiana pentru că poartă 36 ca mine. Jumătate din genţi le ia Mădă, jumătate Cristina. Mimi-mic ia toate eşarfele.

Cărţile de specialitate se duc la Magda.

Blogul vreau să rămână ca să mă citească strănepoţii. Eventual îi mai trimit scrisori Mădălinei cu posturi şi mi le publică ea.

Alte bunătăţi de împărţit nu îmi vin acum în minte.

p.s.:  întrebare – O fi vreo reglementare privind profilurile unui utilizator în condiţiile în care acesta nu le-ar mai putea accesa niciodată? Cineva trebuie să le şteargă…

Subsemnata – în stânga. Cealaltă este Paula. Şi pe bune poza nu a fost plănuită decât cu maxim 1 minut  înainte să fie făcută

Spune Frank Sinatra într-un cântec drag mie:

„Use your mentality, wake up to reality”

Realitatea ma duce spre vis, dar din vis să dau înapoi în realitate e ca şi cum mi-ai opri filmul preferat la mijloc.

Mâine e luni şi trebuie să mă trezesc din euforie şi vis.

N-are un rost anume postul acesta. Ca să nu spuneţi că v-am irosit timpul, iată melodie drăguţă, drăguţă…

Taj Mahal – Corinna

E 3 dimineaţa. De 4-5 zile numai la ore d-astea m-am băgat în pat pentru că am lucrat la magazinul meu online. Oficial, pe 20 februarie 2010 (anul viitor pe vremea asta mă cinstesc, deci) am deschis HippieBox.ro.

Câteva explicaţii tehnice din partea lui Gabi şi a lui Marius, plus diverse tutoriale de pe net mi-au fost de mare ajutor. Voi mai retuşa site-ul pe parcurs, dar deocamdată sunt mulţumită.

Pentru cine nu ştie despre ce este vorba, Hippie Box este un magazin online cu produse handmade. Personalul atelierului este deocamdată format din mine şi mama mea, însă cât de curând intenţionez să caut colaborări deoarece primim foarte multe comenzi personalizate şi uneori suntem contratimp.

Sunt prea obosită pentru a mai scrie. Dar dacă sunteţi curioşi puteţi citi mai multe în câteva apariţii:

Facutdemana.com - un interviu dat de mine despre Hippie Box, handmade, pasiuni si altele.

Unica.ro – despre cum ne-am inceput afacerea.

Feminis.ro – o descriere a magazinului si cateva argumente pentru care ar trebui sa faci shopping online.

Le mulţumesc mult de tot celor care m-au încurajat până acum

Sunt mandra proprietară a domeniului hippiebox.ro. Am şi hosting. Toate bune şi frumoase până când am instalat platforma de e-commerce Prestashop. Asta după ce înainte instalasem WordPress (mulţumesc Bogdan pentru post) plus un plugin de e-commerce şi nu am fost mulţumită.

Revenind. Am instalat Prestashop de 2 ori şi nu mă pot loga în Back Office. Adică în administrarea site-ului, deşi acesta apare.

Ce să fac, ce să fac? Intru pe forumul Presta şi găsesc o arie pentru români. Zic problema, mă ajută lumea însă după ce mă loghez pe site îmi apare o eroare: This error (HTTP 500 Internal Server Error) means that the website you are visiting had a server problem.

Am instalat ca la carte şi degeaba. Doamne cât de greu e să îţi faci un site! Următoarea încercare va fi Oscommerce. Prevăd că voi sta ca un gamer în faţa calculatorului până dimineaţa…

Trebuie să îi răspund Ioanei la o leapşă. Este o dură şi n-aş vrea să o supăr prefăcându-mă că am uitat de ea. Deci Ioana nu dădea că mă supun.

Am 19 cerinţe (de ce 19 şi nu 20?) la care trebuie să dau răspunsuri care încep cu iniţiala prenumelui meu. Să înceapă interogatoriul:

1. Nume: Corina

2. Câteva cuvinte din 4 litere: ciocolată, ciorapi, cravată, cizme.

3. Nume de băiat: Ccccristi

4. Nume de fată: Corina (nu precizează că ar trebui să fie diferit de al meu)

5. O ocupaţie: Copywriter

6. O culoare: Cafea cu lapte

7. Ceva ce o să porţi în viitorul apropiat: Cămaşă (ca să meargă la cravata de mai sus)

8. Un nume de mâncare: Cataif

9. Ce găseşti în baie: Cccremă (Care-i ăla de a inventat cerinţele astea?)

10. Un loc: Castel

11. Un motiv de întârziere: Căzut pe gheaţă.

12. Ceva ce ai urla: Cocalarule!

13. Un titlu de film: Changeling.

14. Ceva de băut: Ceai.

15. Un grup muzical: Coldplay

16. Un animal: Câine

17. Un nume de stradă: Cozla (acum fanii ştiu şi prin ce zonă stau)

18. O marcă de maşină: Cooper. Mini Cooper.

19. Titlul unei melodii: Cradle of love (Billy Idol)

Nu dau leapşa mai departe pentru că e plictisitoare.

Sâmbăta trecută mă prinsese în casă, scriind la proiectele pentru facultate. Nu plănuisem să ies, dar la amiază vremea era prea dulce ca să nu mă deconectez un pic. Aşa că am ieşit cu Toto în parc.

Am făcut şi câteva poze ca să vedeţi şi voi. Nu că n-aţi mai fi fost în parc, dar pun pariu că pe timpul ăsta friguros numai în spaţii închise aţi sta…

M-am săturat de limite.

Prietenia este ca vinul – cu cât mai veche cu atât mai bună. Multe Merlot-uri s-au stricat, iar altele sunt încă în pivniţă. Deşi m-am schimbat de-a lungul timpului, câţiva oameni mi-au rămas mereu alături. Aceia care mi-au dat un sfat gândindu-se la mine, nu la beneficiul lor şi care nu m-au judecat niciodată, ci m-au încurajat în tot ce am făcut.

Pentru că am fost cu mintea în altă parte în ultimele zile şi nu am apucat să le spun câteva urări corineşte, o voi face aici.

Mădă – sper să ai mai mult noroc anul ăsta. You know… Un examen de licenţă floare la ureche, un job bun în care să îţi etalezi talentele scriitoriceşti, un mascul feroce din care să faci ce vrei… Şi dacă noroc nu e, mai multă putere de a ţi-l face.

Geo – mai puţină durere şi stres, mai multă fericire şi pace. Readună-ţi forţele pentru că vreau să râdem isteric mai des şi să avem parte de voie bună ca în liceu.

Magda – să ai parte de cele mai frumoase schimbări posibile şi să fii mereu toată un zâmbet aşa cum te ştiu

Ştefan – să fii mai înţelept şi mai matur. Chiar dacă eşti răsfăţat de cei din jur, preţuieşte ceea ce ai.

Cristi – chit că acum jobul îţi mănâncă acum mult timp, vei vedea mai târziu că a meritat. Sper să-ţi fie de folos experienţa şi la vară să te relaxezi într-o frumoasă vacanţă

Staţi că n-am terminat…

Anul ăsta a fost presărat cu de toate. Printre altele am cunoscut  câţiva oameni speciali (pe unii mai bine) pentru care am doo vorbe. And the nominees are…

Mimi mic – fii mai scorpioancă În rest, trăieşte clipa!

Gabi – ţie îţi urez să treci de bac cu bine şi să pui apoi pe picioare proiectele pe care acum abia le coci. Ah şi să profiţi de viaţa de celibatar când vei da la facultate Eu de vizita promisă nu am uitat.

Ioana şi Cris, Andreea si Valentina, Anca – mulţumesc încă o dată (ştiţi pentru ce). Să rămâneţi la fel de trăznite, dar în acelaşi timp să vă construiţi din timp o carieră. Şanse să fie, că de restul ne ocupăm noi, nu?

Roxana – dacă aş putea să fac o minune să fie cald tot anul pentru tine ar fi Să ai noroc oriunde te poartă viaţa şi să fii la fel de bătăioasă precum te ştiu.

Dragoş şi Sonia – Keep up the good work! Şi să decoraţi frumos noul apartament

Ileana – Ce-i al tău e pus deoparte. Viaţa ne învaţă, ne schimbă şi ne oferă şanse. Nu ştiu dacă la tot pasul, însă pe cele pe care le vei prinde să nu le scapi

Măru – follow your passion and make things happen

Carina – să realizezi în continuare lucruri frumoase şi nu uita când ai nevoie de ajutor pentru orice… Just ask!

Alex – te-am lăsat special la urmă. Partner, nu pot să-ţi doresc decât să mai urcâm câteva trepte cu proiectele, să ai parte de întâmplări frumoase şi la sfârşit de an să ai multe realizări de care să te simţi mândru

Şi gata cu chestiile siropoase…

…cam ăsta ar fi sloganul anului 2009 pentru mine. Încercând să îmi amintesc toate momentele importante pe care le-am trăit, parcă cele frumoase sunt astupate de cele rele.

Prima parte a anului a fost frumoasă. Aveam la un loc tot ce mi-am dorit vreodată: sănătate, un job, o pereche care îmi era alături de mai bine de un an şi prieteni lângă mine.

Jobul mi-a ocupat foarte mult din timp, dar mi-a adus şi cele mai mari satisfacţii. Mai întâi, am fost în echipa de organizare a Olimpiadelor Comunicării ca PR Executive, un boom în care învăţam meserie în timp ce o practicam. Apoi, am fost Account, ocupându-mă de comunicarea online pentru Tuborg România. Mai exact, de campania Umbrela Verde Din nou multe satisfacţii, reacţii, mişcare în jur…

Începând anul 3 de facultate am decis să renunţ la job. Voiam mai mult timp, voiam sa mă odihnesc şi să mă ocup de alte proiecte (cum ar fi licenţa care va fi în mare parte despre reţelele sociale online).

Însă nimic nu mi-a mers bine. Certuri, oameni în jur care m-au lăsat baltă, lipsă de energie… Iar finalul anului mai trist decât oricare al moment. Pe 15 decembrie bunica mea care m-a crescut a fost internată în spital – a luat o viroză care i-a atacat puternic plămânii şi din păcate, nu a reacţionat la tratament… Ieri, 30 decembrie, am pierdut-o.

Pe lângă acestea parcă a fost şi o stare generală negativă în jur. În lume. Sau poate ochii mei trişti văd asta. Anul acesta au murit prea multi artişti, s-a vorbit despre politică, sistem, trecut şi sărăcie mai mult decât oricând, am alergat după stabilitate şi am obţinut în schimb consolări sau o prelungire a iluziilor. Normal că s-au petrecut şi lucruri bune şi frumoase, dar nimeni nu vorbeşte despre asta…

Toate ca toate, dar m-a întărit al naibii 2009. Şi mi-a ajuns! Sper ca peste un an să fac un review optimist despre ce am trăit în 2010. Am planuri, însă acum nu le pot contura prea clar. Ştiu ce vreau, trebuie să pot – îmi zic.

Iar vouă vă urez să fiţi sănătoşi, forţoşi, înţelepţi şi visători

(picture from)

(Încep făcând o paranteză pentru cei care nu ştiu: am o tarabă online cu lucruri handmade. Se numeşte Hippie Box. Acum citiţi mai departe…)

Zilele astea am tot avut comenzi în Bucureşti. Miercuri, joi şi astăzi am mers seara dintr-un loc în altul să mă întâlnesc cu tipe care au găsit pe Hippie Box ceva ce le-a plăcut.

Demult ţineam morţiş să vă spun câte ceva despre profilul cumpărătorului de lucruri handmade. În general sunt fete, deşi de câteva ori au comandat şi soţi sau iubiţi pentru perechile lor.

Sunt foarte sociabile. Fie că s-au întâlnit cu mine sau cu mama au fost vorbăreţe, întrebările de bază fiind de unde ne-au venit ideile sau dacă facem şi chestii speciale pe comandă. Multe sunt studente ca şi mine aşa că mai facem schimb de impresii despre sistemul de învăţământ sau despre împărţitul între facultate şi job. Pe lângă faptul că sunt prietenoase, sunt şi zâmbitoare. Sau le-am prins eu de fiecare dată într-o pasă bună

În general, sunt de statură medie sau mignone, finuţe şi îmbrăcate vesel. Fie au o eşarfă colorată, fie cercei…

De foarte multe ori primim întrebări prin comentarii sau cereri pentru diverse articole personalizate. Aşa că am zis să fac cumva să răspund o dată, să vadă cei/cele care vizitează site-ul şi să primesc feed-back. Am optat pentru un forum. Nu numai că mă ajută în ceea ce v-am spus mai devreme, dar pot afla şi cam ce îşi doresc şi caută cele care cumpără articole lucrate manual.

Cum e la târguri

Am fost la un singur târg care s-a ţinut timp de 2 zile, într-o cafenea. Mi-am scos banii de chirie şi un profit destul de frumuşel. M-a încântat enorm reacţia unei vizitatoare în momentul în care a dat de noi: ”Hippie Box, în sfârşit…”. Ne recunoscuse spaţiul după iile pictate atârnate pe umeraşe.

Cât despre cei care vindeau lucruri făcute de mânuţele lor… Proteveşte spun:  Jos pălăria! Prietenoşi, veseli, puşi pe şotii şi cu multe articole care băteau de departe Meli Melo, Accesorize sau Hippie Hippie Shake.

O să vă povestesc data viitoare cum am început să mă joc cu materiale, aţe, pastă Fimo sau vopsele. Spuneţi-mi voi dacă vă cumpăraţi lucruri handmade şi mai ales, de ce

Nu! Nu mă pot abţine să nu vă zic prin ce trec. Ştiţi episodul acela în care Dexter era blocat pe propoziţia “Omlette du fromage” ? Eh…  Aşa parcă suntem noi în aceste zile speciale. Şi prin noi mă refer la mine, la tine, la cei din jur, la presă şi la harnicii din politică.

Nu trece zi în care să nu aud :

Cu cine votezi ?

Presa manipulează (până şi un taximetrist mi-a împărtăşit asta ieri)

Ai luat cadouri ?

Sau

Am convingerea că românii vor merge la vot… (Aţi observat că mai toţi politicienii au convingerea ?)

Jos comunismul !

Reforma statului

Şi când veţi crede că s-a mai dus din dinamita asta de clişee, vin crăciunărelile… Şi apoi veşnica întrebare : Ce faci de Revelion ?

Vreau să mă ascund până la Anul Nou

(picture from)

„În seara zilei de 13 iunie, trei garnituri de tren pline cu mineri au plecat din Petroşani spre Bucureşti iar un alt tren a plecat a doua zi din gara Motru spre Bucureşti”.

Pe 14 iunie, Ion Iliescu salva regimul democratic aflat sub asediu şi restaura ordinea şi democraţia în Capitală cu ajutorul minerilor.

Pe atunci aveam aproape 2 ani. Mă aflam cu ai mei în maşină, veneam dinspre Piaţa Unirii şi ne îndreptam către Universitate. Ştiau ai mei că au venit minerii în Bucureşti, dar nu credeau că se va transforma centrul în teren de luptă.

Am ajuns la rondul de la Universitate unde am fost blocaţi de mineri. Unii aveau bâte şi răngi. În faţa noastră se aflau alte maşini blocate, oameni alergând şi grupuri strânse de mineri care se îndreptau către oriunde numai să distrugă.

Părinţii s-au speriat. Mama şi-a dat ochelarii jos să nu pară intelectuală sau studentă. Se zăpăcise complet şi mă luase în braţe. S-au gândit că daca vor vedea un copil ne vor lăsa în pace. Tata şofa încet, iar după maşină se ţinea un grup de mineri, tot uitându-se prin geam să vadă câţi suntem sau ce avem în maşină.

S-au auzit bătăi cu picioarele în Oltcit şi o lovitură în parbrizul din spate.Tata a accelerat şi a reuşit cumva să se strecoare, mergând înainte spre Piaţa Romană. Nu s-a uitat în părţi, nu mai ştia nimic decât că trebuie să ieşim din cercul de violenţă ce avea loc pe străzi.

Iar astăzi…

Mă întreb când s-a uitat totul aşa de repede? Şi pentru ce?

p.s: Eu nu îmi amintesc pentru că eram prea mică. Ai mei mi-au povestit, iar eu am redat cum am putut.

…venise neaşteptat de multă lume la secţiile de votare. La unele se formaseră chiar cozi pe culoare!

La ora 13.00 strada care duce către şcoala din cartier era plină de pensionari şi familişti care mergeau agale să voteze. Care se întorceau deja şoşoteau între ei despre candidaţi sau îl bârfeau pe cutăriţă că a votat cu Xulescu.

Intrigi, zâmbete false, uimiri, emoţii, abţineri de la păruiri şi certuri.

Un tată îşi întreaba fiica pe cine a votat. Ea spune: „Cu cine am zis! Al doilea pe a doua pagină”. Când am ajuns în cabina de vot mi-am dat seama că eu şi tipa, pe lângă vârstă, am avut încă ceva în comun.

S-a trezit în noi spiritul civic. Şi asta cred eu, din două motive mari şi guralive: candidatura lui Crin, băiat fin şi saturaţia de Băsescu. Iar mai departe motivele pentru care l-am fi ales pe unul sau pe altul sau pe celălalt nu se datorează în mare parte pregătirii lor. Ci înverşunării pe care o avem faţă de unul dintre ei.

Şi îmi dau cu presupusul următoarele:

• cine nu îl place pe Geoană, îl alege pe Băsescu pentru că este ca şi respectivul alegător, contra a tot ce înseamnă PSD.

• cine nu îl place pe Băsescu îl alege pe Antonescu. Până acum pare opusul.

• cine nu îl place pe Antonescu, îl alege pe Băsescu pentru că (şi aici îl citez pe Florin Călinescu) „doar el e în izmenele lui”.

Ar rezulta că două duşmănii din trei îl aleg pe Băsescu. Ceea ce poate băga strâmbe la rezultat este simpatia faţă de un candidat. Fiecare are un electorat al său care ar muta munţii din loc şi i-ar jura pe Facebook dragoste sinceră şi veşnică. Dar nu e suficient pentru a nu avea o serie de Băsescu Preşedinte reloaded.

Când iubirea asta faţă de un candidat va bate înverşunarea faţă de un altul atunci va însemna că s-a mai curăţat din clasa politică. Atunci abia îl alegem pe unul pentru că a convins câteva milioane de oameni că merită o şansă, nu pentru că vrem sa scăpăm de altul.

(poza)