Am pierdut ceva din vara asta cu licenţa. Dar după ce am scăpat de ea m-am relaxat cât am putut. Nu am vrut să mă angajez pentru că eram cu nervii întinşi la maxim, obosită şi cu gândul la vacanţă, aşa că n-avea rost.

Am stat o săptămână la mare, găsind cazare într-un complex fix la 10 metri şi câteva trepte de plajă. Dimineaţa îmi luam băgăjelul, sandvişul cu unt de arahide şi cana cu lapte şi coboram pe plajă. And guess what – am stat într-o zonă de plajă mai ‘abandonată’ care mi-a permis să adorm după amiaza pe nisip aproape în linişte.

Am plecat apoi la munte. Sunt genul ăla de orăşean care merge la munte şi face un traseu dimineaţa, iar apoi în restul zilei se odihneşte şi bea ceai la terase. Sau sta şi moţăie pe pătură într-o poieniţă.

Unchiul meu îmi tot povestise înainte despre Jepii mari, Jepii mici şi cât de mişto e şi aşa şi pe dincolo şi că să îl sunăm să îi cerem indicaţii când facem un traseu. Fix. Am urcat cu telecabina să nu zic că n-am văzut Babele şi Sfinxul ca tot româneanul, dar până la Cruce nu m-am deplasat pentru că nu am văzut rostul – fiarele alea nu mă coafează. Acum nu vă gândiţi că sunt ca o cucoană care vine la munte şi nu îşi mişcă dosul pe nicaieri. Am străbătut câteva trasee aşa de novici… Dar frig domnule, frig!

Acum citesc de rup şi îmi aştept ziua. Pardon: ZIUA! Care îmi spune că mai adaug un an la vârstă şi că e timpul să închei relaxarea asta continuă. Cu alte cuvinte, în septembrie îmi actualizez CV-ul – zic cei de la BestJobs că mă caută companiile, vezi Doamne. Să vezi atunci provocarea provocărilor!

Durata: aprox. 2 ore

Fără să exagerez, cât am aşteptat trenul cred că au muncit 10 minute în total. O sesiune nu dura mai mult de 2 minute. Iar modul de lucru era următorul: unul sau doi muncesc, iar restul se uită la ei. Se opresc ăştia din lucru, stau de vorbă 20 de minute şi apoi sunt schimbaţi de către cei care mai devreme îi urmăreau. Iar dacă unuia îi sună telefonul se opresc toţi din lucru, aşteaptă să termine colegul conversaţia şi apoi reiau treaba, deşi nu depindeau de cel care vorbea. Aşa da colegi!

Mai zi ceva…

Şi asta pentru că aşa mă învăţasem. Azi chips-uri, mâine mixuri de stix-uri şi sărăţele cu arome, în zilele următoare biscuiţi cu gelatină, prăjituri gen Măgura, mini-croissante şi tot aşa. Se găseau şi fructe în meniul ăsta de chimicale, dar nu prea multe.

Am ţinut-o aşa vreo 2-3 ani până când începusem să am des dureri de stomac. Cei 2 litri de Pepsi pe zi nu mai erau o plăcere după ce îmi încântau papilele gustative şi ajungeau în stomac şi începusem să mă gândesc că ar trebui să renunţ. Aşa că am rupt obiceiul brusc. Am trecut pe suc neacidulat – dacă treceam la apă plată direct nu cred că mă puteam abţine. După vreo două-trei luni am trecut la limonadă şi ceaiuri de fructe. Între timp, când îmi era sete beam şi apă plată! Eu care nici nu concepeam că pot bea ceva fără gust sau în cel mai rău caz, fără acid!

După vreo 6 luni, când am luat o gură de suc acidulat mi s-a părut că beau apă cu detergent.

Iar de meniul de bunătăţi pline de chimicale m-am dezvăţat în timp. Nu puteam să le scot deodată pentru că hypermarket-ul juca tare. Cum le găseam mereu aşezate frumos, cu imagini şi fel de fel de mesaje… Aşa că am căutat influenţare din altă parte. M-am uitat la ingredientele trecute pe ambalaje şi le-am google-uit. Peste tot apărea cuvântul „cancerigen”. Oa! M-am documentat bine şi m-am speriat la fel de bine.

De atunci şi până acum, când cumpăr ceva mă uit la ingrediente şi mi se taie pofta unde văd înşiraţi o grămadă de conservanţi, emulsificatori, agenţi de nu-ştiu-de-care ş.a. Am observat că la majoritatea produselor 80% din ingrediente sunt chimicale. De exemplu, până atunci ziceam că biscuiţii sunt din făină, apă, zahăr şi încă nişte ceva. Adică… sunt nişte bicuiţi ce să fie rău în ei? Eh, ia faceţi singuri un exerciţiu comparând biscuiţii prin ceea ce conţin şi veţi vedea că mulţi au E-uri, în timp ce unii nu.

Uitându-mă pe ingredientele la tot ce cumpăr am început să am grijă la ce consum. Mult feluri de pâine toast (da, pâine!) au conservanţi – nu toate, trebuie doar un pic de răbdare să alegeţi ce trebuie, laptele cu diverse arome, ciocolata de proastă calitate, prafurile de nesscafe şi capuccino, ca să nu mai zic de mezeluri, supe la plic şi acele prafuri din care se face budincă, îngheţată sau diverse creme care sunt pline de chimicale.

Ca şi la sucuri, după o lungă pauză mi se par acum chips-urile bucăţi de plastic, checurile ambalate greţoase, iar altele fără gust. Nu vă gândiţi că nu mai mănânc dulciuri sau nu mai ronţăi nimic când mă uit la un film. Anumiţi pufuleţi nu au conservanţi – cel mai probabil cei fără arome, iar cerealele şi ciocolata de asemenea. Iar fructe cat mai multe! De băut: lapte, ceai şi apă, iar dacă mi-e poftă de suc îmi iau suc natural de portocale ambalat în cutie. Am observat că sucurile naturale de portocale şi de mere nu au nevoie de conservanţi, în schimb celelalte au.

Există tot felul de soluţii pentru a înlocui ceva rău cu ceva mai bun. De exemplu, în vara asta am înlocuit îngheţata din magazine cu spuma de căpşuni îngheţată în congelator. De o mie de ori mai bună! Iar metode de a te abţine există. Eu am ales să mă gândesc de fiecare dată când cumpăr ceva la sănătatea mea şi să caut cu răbdare printre produse pentru a le alege pe cele mai bune.

Mai mult ca sigur apoi te ambiţionezi să te dezveţi de alte obiceiuri culinare dăunatoare gen prăjeli multe, grăsimi, săritul peste mese ş.a. Pentru că începi să ai din ce în ce mai mare grijă de tine şi te simţi mult mai bine, mai energic, când ai o alimentaţie potrivită… sau cât mai potrivită măcar

Ne place pentru că cele patru gaiţe te fac să ieşi din sală cu pieptul înainte, zâmbind şi cu impresia că poţi avea lumea la picioare şi că odată şi odată îl vei găsi pe Făt-Frumos care va avea multe defecte, pe care tu mândră i le vei accepta. Pentru că eşti o supremă ca protagonistele.

Toate prezenţele feminine care au fost în sală radiau când au ieşit de la film. Şi o ţineau numai în „hi-hi-hi, ha-ha-ha!”. Mădă mi-a amintit de cum a numit cândva serialul drept „Biblia pentru femei”.

Ca să mă lecuiesc un pic, m-am grăbit să ajung acasă pentru a mă uita la meci. M-am schimbat în şort şi tricou, m-am aşezat turceşte în faţa televizorului şi am strigat „Andale Espana!”. Am şi înjurat. Aşa ca o femeie ştiţi voi… „Tâmpitule, prostule unde te uiţi?”. M-am simţit la fel de bine ca în sala de cinema când îmi aranjam rochia să nu se şifoneze şi mă credeam o eroină ca toate fufele de lângă mine.

Şi mă gândesc acum la o chestie tricky: teatru vs. dezinvoltură. Ne plac, ne păcălesc, ne trezesc, ne dau speranţe, ne dezechilibrează sau ne readuc la echilibru. Naturaleţe absolută nu există. Ne simţim bine jucând diverse roluri, dar şi manifestându-ne cum avem chef. Ferice de cel care se află pe mijloc… Şi de cel care alege în contextul potrivit, frontul potrivit

Nu mă interesează câţi mai sunt grozavi din acelaşi motiv. Iar grozăvia mea, depinde într-o oarecare măsură şi de cei din jur, nu doar de mine. Lor le mulţumesc constant şi le arăt sprijinul meu, tot prin motivul care mă face grozavă.

Ce-ar putea fi?

Responsabilităţile noastre au fost împărţite. Câţiva dintre noi trebuia să îi încurajăm pe oamenii veniţi să arunce paharele, farfuriile în care puneau micii, hârtiile şi toate cele în containerele separate pentru hârtie, plastic şi metal. Iar cei care strângeau 15 pahare goale le puteau aduce la cortul Umbrela Verde pentru a primi în schimb un pahar plin cu bere Tuborg. Aşa că ceilalţi au rămas la cort să numere paharele aduse şi să servească bere.

Aveam pliante la noi, dar oamenii refuzau să le ia, recunoscând că este foarte probabil să le arunce pe jos. Când le spuneam de 15 pahare… Majoritatea reacţiilor erau de gen „Aoleo prea mult efort pentru un pahar de bere!” sau „Prea puţină bere, vrem mai multă!”.

Dar cum pentru ceva moca mulţi fac aproape orice, s-au apucat să strângă pahare goale din gunoaie, să le adune de pe jos sau de pe la mese pentru a le aduce la cort. Treabă bună, nu zic. Cât a fost cortul nostru deschis s-a tot curăţat, apoi după orele 20.00 când am închis trebuia să îţi faci loc printre pahare rupte şi aruncate peste tot.

Seara se făcea puhoi de lume la cort. Toţi numai un zâmbet pentru că aveau să primeasca bere gratis. Sâmbătă şi duminică aveam deja clienţi fideli care toată ziua se ocupaseră să strângă pahare.

La final, când s-au golit ultimele butoaiele de bere pe care le aveam, câţiva ameţiţi au avut nişte reacţii nu tocmai ok, aruncând cu pahare în cort şi încercând să se certe cu voluntarii. Iar noi, obosiţi după 5-6 ore de stat în picioare numai de asta nu aveam chef…

Ne-am bucurat vâzând că strategia asta cu paharele a mers atât de bine, deşi ştiam că majoritatea nu aduceau paharele pentru a păstra curăţenia, ci pentru a primi bere. Cred că dând altceva în loc de bere – pentru că unii s-au îmbătat bine dupa ce au adus câteva sute de pahare – ar fi şi mai bine. Un tricou cu o formaţie, un poster, un album, o brăţară din piele… Se găsesc variante.

Să ne vedem şi revedem la Guns’n Roses

În poze: Carmen Varga, Alexandra Carlsson, Dana Ninulescu, Gabriela Vasile, Codruţa Mezdrea, Radu Sorescu, Andrei Stanciu, Andrei Loluţă.

Despre cămine

Chiria pe o lună este în jur de 100 de lei. Unele se află în Băneasa – două corpuri mai exact: B1 şi B2. Pentru că nu le-am vizitat niciodată, voi reda câteva impresii lăsate pe forum de către alţi colegi:

„Eu stau la caminele din Baneasa. Camerele sunt super mari, deci la faza asta nu e nicio problema. Parchetul e nou, avem termopane, destule dulapuri si mese, paturile sunt ok. Fac cam 10 min pana la ratb. Cainii sunt inofensivi si nu o sa dati aproape de nimeni pana ajungeti la ratb (e destul de singuratica str. Biharia) asa ca nu va faceti griji de hoti. Baile sunt cam aiurea, insa te obisnuiesti. E foarte liniste pe aici, adica n-o sa vedeti petreceri zi de zi, poate doar cate una la nu stiu cat timp. Fac cam 40 de minute din camin pana la facultate. Caminul in B1 costa 70 de lei pe luna, ceea ce este extrem pe putin (parerea mea). Sper ca v-am fost cat de cat de ajutor”

Observaţii: Nu există baie în cameră, ci pe etaj.

„Eu stau in B2 asa ca nu am problema cu baia. e mai mult decat multumitor: am doua bai in camera, una cu chiuveta si vas wc si una cu chiuveta si dus. stam 4 fete in camera si chiar nu avem niciun fel de probleme din punct de vedere al confortului. (pt B2- 90 lei/luna)”

Mai există un cămin în Cernica unde stau numai băieţi. Chiria este de 100 de lei pe lună, iar condiţiile din câte am înţeles sunt mai ok decât în Băneasa. Dezavantajul este că faci o oră şi ceva până în centru. SNSPA-ul a pus la dispoziţie nişte microbuze, dar mai sunt maxi-taxi-uri pe care le poţi lua până la metrou.

*Studenţii care au părinţii profesori nu plătesc căminul.

Despre bani

Taxa anuală este de 2400 de lei – cel puţin atât era ultima dată. Poţi plăti intregral şi atfel ai parte de o reducere de 200 de lei sau în două sau trei rate. Odată ce ai intrat trebuie să plăteşti prima rată până pe 31 octombrie. Nu te dă nimeni afară dacă întârzii plata celorlalte rate, însă se pun penalizări.

Cantina este micuţă, dar mâncarea este ieftină şi bună. Păcat că este deschisă doar între orele 12-15. Poţi merge la cantinele de la ASE care sunt apropiate şi sunt mai mari.

Job găseşti dar nu pică din cer. În primii doi ani abia obţii unul în domeniu. Dar dacă eşti perseverent poţi găsi ceva ok ca să te întreţii.

Despre cursuri şi seminarii

Am mai vorbit în partea întâi despre orar şi altele. Am de adăugat următoarele:

- la curs profesorul predă, tu notezi dacă vrei. În cei 3 ani am avut doar 3 cursuri cu prezenţă obligatorie, în rest poţi ajunge când ai timp;

- la început de semestru fiecare student primeşte câte un cd care conţine cursurile în format pdf şi teste de verificare;

- foarte puţine cursuri sunt tipărite. Dacă nu le poţi citi în format pdf, le poţi cumpăra printate de la un xerox aflat în Piaţa Romană. Preţurile sunt între 12 lei şi 20 de lei un curs;

- seminariile sunt din două în două săptămâni. În general prezenţa contează, dar şi mai mult contează să fii activ. Dacă ai job, poţi merge la o grupă dimineaţa (de la 8 la 10) şi apoi să dai fuga la birou;

- în general profesorii îţi pun la dispoziţie bibliografia în format word sau pdf pe forum. Pentru a le citi pe cele care nu se găsesc în format electronic mergi la Biblioteca Centrală Universitară şi citeşti acolo. Cărţi nu poţi lua acasă. Un abonament anual la BCU costă 15 lei.

Ce poţi face după facultate

Teoretic vei fi specialist în Relaţii Publice.

Orice companie, instituţie publică, ONG sau persoană publică are nevoie de specialişti în PR dacă vrea să existe pe lumea asta mai mult decât în acte. Noi ne ocupăm de informare, de imagine, de schimbarea comportamentelor celor din jur prin comunicare. De exemplu poţi lucra în planificarea şi implementarea campaniilor electorare, în campanii de lansare a unui produs, în campanii de responsabilitate socială, poţi lucra în agenţii unde te-ai ocupa de comunicarea pentru diverşi clienţi sau într-un departament de relaţii publice din cadrul unei organizaţii.

Găsiţi pe net suficiente articole despre specialişii în PR pentru a vă face o idee. E o meserie frumoasă, dar nu pentru comozi. Cere multă pasiune şi implicare, dar veţi vedea acestea la timpul potrivit.

Dacă aveţi întrebări feel free to ask

Vezi si: FCRP partea I, FCRP partea a II-a, FCRP partea a III-a si FCRP partea a IV-a.

Alte materii: Analiza imaginii organizaţiilor – unde obligatoriu trebuia să dăm 2 teste de seminar, Etica şi dreptul comunicării – un curs aberant, Managementul resurselor umane, Istoria comunicării politice – cu domnul Bogdan Teodorescu, un profesor cum rar ţi-e dat să întâlneşti (în sensul bun) şi Relaţii Publice în context internaţional – un curs deosebit, care te loveşte fix când eşti mai dezamăgit de facultate şi îţi aminteşte de ce ai ales FCRP-ul şi nu altă facultate.

De licenţă nu vreau să vorbesc încă.

Postul acesta nu vreau să mai fie un roman precum celelalte. Vreau doar mai spun că până la final FCRP-ul a fost o şcoală a vieţii. Da, poate sună prea dramatic, dar chiar aşa este. Înveţi: să fii diplomat, dar să te explimi liber, să ai încredere în forţele proprii, să te pui în valoare, să te stăpâneşti când trebuie, să îi descoperi din grămada de oameni mişto pe cei cu adevărat valoroşi, să îţi testezi calităţile, să îţi afli defectele, să înţelegi comportamentul, atitudinea şi vorbele celor din jur dincolo de ceea ce par să transmită, să te autodepăşeşti, să fii responsabil şi lista ar continua cu multe altele.

Ce perspective îmi oferă facultatea? Niciuna. Şi nu cred că există vreo facultate din România care oferă aşa ceva. Singur trebuie să te zbaţi să faci ceva cu viaţa ta după studii. A citi câteva cursuri şi a da nişte examene e simplu, iar notele nu te ajută în niciun fel decât dacă vrei să faci un master în străinătate. A-ţi păstra entuziasmul, energia şi spiritul acela bătăios de „never give up” e mai greu.

La Retorică puteai alege o evaluare permanentă şi un proiect final pentru a nu mai da examenul, iar la Publicitate aveai până la final de făcut două campanii pentru a intra în examen.

La Politologie şi Semiotica era foarte importantă activitatea la seminar pentru a obţine un punctaj mare la examen. Am dârdâit toţi de emoţii la examenele de la aceste materii. Cum spuneam, probele au fost orale şi s-au desfăşurat de-a lungul unei săptămâni fiecare. Aşteptând afară te luau toate spaimele mai ales când ieşea câte un coleg şi anunţa că a fost picat. Proba orală de română de la bacalaureat a fost nimic pe lângă ce e aici.

Seminarul de Semiotică a fost o abrambureală. Nu mi-a plăcut cum se desfăşura, dar oricum anul următor nici nu a mai fost un seminarist la această materie. Cu toate acestea, profesorul de la curs, domnul Dumitru Borţiun, este considerat de majoritatea dintre noi drept unul dintre cei mai buni profesori pe care i-am avut. Cred că vorbele unei colege redau cel mai bine ce a însemnat acest curs: „Borțun face din fiecare curs o lecție de viață”. Dacă aveţi răbdare citiţi în postul ei despre câteva diferenţe între FCRP şi o altă facultate.

Nu pot să nu zic nimic de darul de a preda al domnului rector, Paul Dobrescu. A fost un scandal prin presă, total nefondat, despre numirea sa în funcţie ca rector al SNSPA-ului. Sincer nouă nu ne-a păsat de asta pentru că pentru noi este un profesor bun. Îmi pare rau că numai jumătate din studenţi au făcut cursul cu dumnealui şi l-au putut asculta cum explica şi întreba: „Măi aţi înţeles?” – iar dacă nu răspundea nimeni nimic, relua pentru a fi sigur că plecăm cu ceva în cap de la curs.

Iar domnii Frigioiu şi Fitzek de la Politologie au fost un duet aparte. Domnul Frigioiu este o enciclopedie vie, de multe ori chiar recitându-ne discursuri ale politicienilor, iar domnul Sebastian Fitzek este un seminarist care vorbeşte extrem de mult, dar nu pentru că îi place să se audă, ci pentru că simte nevoia să ne explice şi să ne spună cât mai multe.

În afara facultăţii am organizat balul bobocilor. Ce a fost ciudat: se formaseră două echipe care vroiau să organizeze, fiecare având un proiect, dar domnul prodecan Dumitru Iacob a decis că trebuie să existe un singur proiect. Iar noi nu puteam pica la pace nicidecum…

Aşa că ne-a invitat în biroul dumnealui şi a plecat, lăsându-ne să discutăm, să ne păruim, să facem ce-o fi pentru a realiza împreună un proiect. Şi asta s-a întâmplat – mai puţin păruiala : ). Mi-am dat seama pe parcus că cei din echipa adversă nu erau precum credeam şi mă bucur că în final am reuşit să facem un bal deosebit.

Şi gata ce-a fost frumos…

În semestrul al doilea am făcut aşa: Tehnici de Redactare, Tehnici şi Strategii de PR, Cultură şi comunicare, Training, Comunicare audio-video şi Conceperea şi elaborarea ziarului, ultimele trei fiind opţionale.

Primele două, cele cu tehnici au fost frecţie. Să zicem că la Redactare am făcut la seminar un comunicat, o ştire, o conferinţă de presă, dar la Strategii de PR… Numai când te gândeşti cum sună pare important – ei bine nu. Cursul e o aberaţie despre un model de PR inventat de profesor.

Începuse să mă enerveze facultatea pentru că nu mai făceam nimic practic şi nici nu mai învăţam ceva util. Ce m-a scăpat de ea a fost primul meu job – PR Executive la Olimpiadele Comunicării, concursul la care participasem cu un an în urmă. Nu l-am obţinut prezentând un CV, ci blogul a fost cartea mea de vizită.

Am lipsit tot semestrul de la facultate şi n-am regretat decât că m-am răcit de colegi. Mi-am lăsat pe toamnă trei restanţe pe care le-am luat. Rezultatele nu mă mai interesau demult, iar de multe dintre prieteniile din facultate devenisem dezamăgită. Ştiţi cum e când încep mulţi să te muşte de ceva când ei stau degeaba şi tu te zbaţi să începi o carieră? Dacă nu, vor avea grijă colegii să ştiţi.

Ultima parte o dedic anului 3, un an care concurează cu primul pentru cel mai drag din facultate. Cum aşa? Eh…

Vezi şi: FCRP partea I şi FCRP partea a II-a.

Cine mă întreba cum mi se pare la facultate începeam să turui cât de fain e şi ce colegi mişto am şi ce profi şi ce materii! Eu care veneam de la un liceu de mate-info unde vorbeam cu profesorii în cifre şi formule, normal că eram entuziasmată de toate cursurile…

După vreo 2 luni am început să mă plâng de cât de greu e. Aveam obligatoriu proiecte şi prezentări (în echipă sau nu) la fiecare materie aproape. Nu-mi cunoşteam prea bine colegii de echipă, unii munceau mai mult, alţii mai puţin şi de aici au apărut primele frustrări.

Aveam ca materii: ICRM (Istoria culturii române moderne) – unde dacă obţineai 9 sau 10 la seminar (asta însemnând participare+ dosar cu referat, prezentare de text şi recenzie de carte) scăpai de examen, Filosofie, Imagologie – unde dădeam test la fiecare seminar din curs şi din bibliografie, Management & Marketing, Teoria Comunicării, Conflicte şi comunicare în sec. XX, Introducere în Sociologie, Introducere în Relaţii Publice, Tehnici de cercetare şi redactare în ştiinţele sociale, Informatică, Engleză/Franceză, Protocol Instituţional, Tehnică şi artă fotografică şi Teoria organizaţiilor. Sună bine sau nu?

Titlul e mai puţin important, ci conţinutul cursului şi profesorul contează. Spre exemplu la Filosofia Comunicării domnul Macoviciuc a fost un profesor excepţional, cu dar în a le preda studenţilor şi a le acapara atenţia, deşi mulţi dintre noi nu învăţasem filosofie până atunci şi nici nu eram pasionaţi de ea. Nu o să îl uit nici pe domnul Hlihor  care a spus odată că dacă studenţii nu sunt atenţi în sală şi vorbesc este vina profesorului şi că este responsabilitatea acestuia să-i facă să fie dornici să asculte, nici pe doamna Pânzaru care ne preda, ne explica şi încerca să plecăm de la curs deja cu nişte noţiuni, nici pe domnul Pricopie care a ridicat sala în picioare la intrarea în sala de examen, iar lista poate continua.

Totuşi am avut câteva episoade urâte cu domnul Schifirneţ, profesorul de Introducere în Sociologie. Ne-a pus să facem recenzia cărţii dumnealui intitulată „Forme fără fond- un brand românesc” în maxim 3 pagini parcă. De fapt nu recenzie, un fel de referat dar care să comenteze cartea lui – n-am înţeles nici azi ce dorea de la noi. I-am trimis toţi referatele pe e-mail aşa cum a cerut şi 99% dintre noi am luat sub 5. Motivele erau stupide şi pentru că a ieşit un scandal monstru, unii colegi dorind chiar să facă reclamaţie la decanat, a renunţat la cele 3 puncte pe care le avea referatul (deci dacă nu îl făceai puteai lua maxim 7), dar nu înainte de a spăla cu noi pe jos pe… Forum.

Avea 20 de oameni maxim în sala de curs pentru că dumnealui înţelegea prin predare citire din cursul tipărit. Odată a făcut un slide cu print-screen-uri cu posturi de pe forum ca să ne facă observaţii. În fine, sper să iasă la pensie cât mai repede…

Alte bube: note care se afişau greu, note de examen care nu erau afişate deloc şi contactai greu profesorul pentru a rezolva situaţia, profesori care mai uitau să treacă o notă de seminar.

Dar să ne întoarcem la părţi bune: profesorii nu sunt piloşi, nu te pica deoarece au trecut prea mulţi examenul şi trebuie să mai lase pe toamnă – se practică şi asta la multe facultăţi, nu îţi este ruşine să te exprimi – dacă la curs ai ceva de zis, zici, la seminar la fel. Nu îţi ia nimeni capul, ba mai rău e să nu zici nimic.

Cu riscul de a face postul prea mare, vreau să spun câte ceva şi despre Organizaţia reală şi Organizaţia Virtuală. Sunt două proiecte care se fac în fiecare an la cursul de Teoria organizaţiilor. Cei din Organizaţia reală mimează o agenţie de relaţii publice: studenţii sunt împărţiti în departamente şi funcţii, au campanii de făcut şi aproape toţi depind unii de alţii. Organizaţia Virtuală e axată pe advertising aşa că studenţii sunt împărţiţi în echipe, unde au posturi specifice unei agenţii de publicitate şi au de realizat o campanie pentru un client. La final are loc „pitch-ul” şi una din echipe iese câştigătoare. Partea cea mai frumoasă este că sunt proiecte practice, distractive, care te scot din spaţiul limitat al teoriei.

Pe lângă facultate, ne-am încercat puterile la Olimpiadele Comunicarii, un concurs care a deschis multora apetitul pentru relaţii publice. Eram cinci mucoşi de anul întâi care se vedeau pe scenă la Parlament prezentând campanii, dar care n-au ajuns în finală. Puteţi vedea echipa şi debitaţiile noastre aici.

Cam asta despre anul întâi. Eram mulţumită pentru că simţeam că am învăţat ceva util la facultatea asta, nu mai contau problemele pe care le întâmpinasem.

Nu o mai lungesc pentru că vreau sa mai citiţi şi posturile următoare. Acolo mă voi plânge un pic (mai mult) de anul 2 şi vă voi spune despre experienţa primului job în relaţii publice.  :)

Vezi şi FCRP partea I.