Vorba Corinei

Nu ştiu cum vă e viaţa acum între primăvară şi vară, dar eu am impresia că mai totul e statornic şi redundant. Ştiu că sunt o persoană care se plictiseşte extrem de repede şi trebuie să facă mereu fel de fel de schimbări pentru a mai păcăli rutina, dar acum parcă prea a sărit discul cu vremurile.

Când vorbesc cu un coleg şi îl întreb ce face trebuie să o bage pe aia cu licenţa şi cât de mult a amânat-o, de parcă chiar asta e problema lui existenţială – să fim serioşi! Alţii se vaită de astenie de primăvară, oboseală, muncă multă… muncă multa şi aşteaptă concediul. Şi încă nu e frenezia cu 1 mai când jumătate din prieteni se mută la mare pentru 3 zile şi jumătate rămâne ciudoasă acasă, rămânând să se uite peste câteva zile la fotografiile din Vamă ale celorlalţi. Deci ştiu, ştiu, ştiu!

Cred că mă apuc să sun prieteni pe care nu i-am auzit de mult timp. Poate aflu ceva nou, poate mă bucur, poate mă şochez, poate nu mai aud aceleaşi chestii.

Am decis să merg mai des la teatru. Mai rar discuţi despre teatru… De Avatar şi Alice in Wonderland mi-a împuiat toată lumea capul de ştiam ce se întâmplă dinainte să le văd. Dar când vrei să mergi la teatru nu îţi răpeşte nimeni entuziasmul de a ajunge la o piesă…

Ies cu rolele sau cu bicicleta şi mai nou merg pe pista de la Lia Manoliu ca să alerg câteva ture cu o prietenă. Uneori trişez şi doar stau pe margine în timp ce ea aleargă.

De programele tv româneşti nici nu mă mai leg – surse de îndobitocire înceată, dar sigură. Polonia în doliu, Băsescu, şomaj, Băsescu, Polonia…

I need a vacation ^ – ^

Multă lume scrie şi vorbeşte despre social media ca despre ceva de unde curge numai lapte şi miere. Dar mai puţin despre aspecte urâcioase, cum ar fi lipsa targetării publicului de către cei care se apucă de campanii online, mici acţiuni de promovare şi lenea de a da informaţii complete.

Aproape zilnic îmi aloc timp să dau ignore la fel de fel de invitaţii, mail-uri şi mesaje private care nu mă privesc sau la care am răspuns deja. De exemplu, primesc constant invitaţie pe Facebook, de la aceeaşi persoană, să fiu fană a unui blog colectiv care are prin titlu ceva cu beţivi. Ok, o soluţie  – pot da block ca să nu mai am de ce să mă plâng, dar nu în toate situaţiile e convenabilă.

Cât despre lenea de a da toate informaţiile posibile deodată… De multe ori sunt invitată la un eveniment sau să devin fană a unui proiect, dar rubrica de informaţii oferă câte un text poetic şi la final „Află mai multe de pe site”. Dacă nu explică din prima mai intră sfântu’ pe site să mai citească şi acolo printre rânduri. Şi nu e vorba că intenţiile nu sunt bune, e vorba că toţi suntem asaltaţi de mesaje cărora trebuie să le răspundem şi nu întotdeauna e timp şi răbdare de a desluşi taine.

De fapt, cred că problema mea a pornit de la timp şi de la faptul că ofertele pe Internet sunt grozave şi toate trag de noi, dar multe nu ştiu cui şi cum să se vândă. Pentru 2 iepuri trag 100 de gloante în toată pădurea – dar dacă i-au prins ce mai contează deranjul?

Cred că persoana pe care am iertat-o cel mai mult de-a lungul vieţii mele este tatăl meu. E trist şi nu vreau să intru în detalii de ce tocmai tata. Ţin minte că atunci când aveam vreo 16 ani, s-a întâmplat să nu vorbim vreo 3 luni din cauza orgoliului meu. Între timp, am aflat că a fost la doctor şi a descoperit că are probleme cu inima. A trebuit să apară un moment de genul ăsta ca să mă scuture un pic şi să las deoparte supărarea pentru el.

Nu zic că acele zile m-au determinat să fiu într-un anumit fel, dar au avut o contribuţie în formarea mea alături de multe alte experienţe pe care le-am trăit cu oamenii din jurul meu. Nu mă îmbufnez pe cineva, nu există pentru mine figura „m-am supărat, nu mai vorbesc cu tine”, ci caut mereu o cale de mijloc. Pot atrage atenţia asupra unui gest, pot ruga să nu se repete sau pot încerca să înţeleg de ce aşa şi nu aşa, pentru ce şi din ce cauză s-a întâmplat într-un fel şi nu în altul.

Nu văd ce beneficii îmi poate aduce faptul că stau supărată pe cineva. Mi-aş înmulţi sentimente negative degeaba în loc să mă concentrez şi să îmi tocesc nervii pe lucruri mai importante. Dacă se întâmplă să mă dezamăgească un prieten fără să îi pară prea rău de asta, nemaipomenit – de la nivelul 3 de prietenie, ajungem la 5, dar lăsăm loc de bună ziua.

„Iartă-mă” şi „te iert” sunt cuvinte fie prea valoroase, fie prea ieftine, luându-ne din demnitate dacă le rostim. Şi foarte mulţi au impresia că dacă iartă nu dau nicio lecţie persoanei în cauză. Nu e chiar aşa

Mă gândeam că dacă mi s-o întâmpla ceva rău, nimeni n-ar şti cum să îmi administreze averea. Sper totuşi să nu îmi fac griji decât după următorii 60 de ani. Dar să revenim. Uite ca să eliminăm gândurile rele, ne imaginăm că plec într-un sat din Japonia unde nu am Internet, dar am toate condiţiile şi nu iau cu mine mare lucru de acasă.

Primul lucru la care m-am gândit a fost blogul meu – ce s-ar întâmpla cu el? De aceea, am scris într-un document toate datele de la cele mai importante conturi ale mele: blog, mail, Facebook, Twitter, LinkedIn, Yahoo Messenger ş.a.I l-am încredinţat Mădălinei, prietena mea cea mai bună de când purtam şorţ de şcolăriţă. Tot ea va lua şi ultimul meu laptop şi/sau calculator.

Urmează sutele de bijuterii. Acestea se vor împărţi în mod egal între: Cristina, Ioana şi Magda. Vă rog fără certuri fetelor, există marfă pentru toate.

Hainele se duc la Georgiana şi Ioana pentru că ne potrivim la măsuri. Pantofii se duc toţi la Georgiana pentru că poartă 36 ca mine. Jumătate din genţi le ia Mădă, jumătate Cristina. Mimi-mic ia toate eşarfele.

Cărţile de specialitate se duc la Magda.

Blogul vreau să rămână ca să mă citească strănepoţii. Eventual îi mai trimit scrisori Mădălinei cu posturi şi mi le publică ea.

Alte bunătăţi de împărţit nu îmi vin acum în minte.

p.s.:  întrebare – O fi vreo reglementare privind profilurile unui utilizator în condiţiile în care acesta nu le-ar mai putea accesa niciodată? Cineva trebuie să le şteargă…

Te gândeşti că nu poţi da greş dacă îi dai flori unei doamne sau unei domnişoare. Tuturor femeilor le plac florile. Chiar şi cele mai pragmatice care ar spune că mai bine ar primi o cutie de bomboane de ciocolată, tot ar fi încântate de un buchet de flori.

Dar – există un maare „DAR”- atunci când vrei să dai un trandafir. Că e roşu, alb sau galben trandafirul simbolizează dragoste sau cel puţin sentimente mai mari decât prietenia. Nu te duci la secretare, doctoriţă sau colega de serviciu cu trandafiri. Pentru ele există lalele, crini, frezii şi altele. Dar dacă îi dai unei prietene un trandafir sunt mari şanse ca ea să creadă că tu vrei să o cucereşti sau că are parte de o atenţie specială din partea ta.

Sunt foarte frumoşi trandafirii, dar mai mult contează de la cine sunt primiţi. Şi aici intervine greşeala. Dacă o tipă te respinge, te preferă doar amic sau îţi zice că te consideră fratele ei mai mare pe care nu l-a avut niciodată (yeah right!) NU VENI CU TRANDAFIRI. Strici simbolul trandafirului. Dacă între voi nu e chimie, nu încerca să faci vreo formulă cu trandafiri. Chiar dacă îi va primi, tot se va gândi că sunt nepotriviţi sau că mai bine i-ar fi primit de la tipul pe care îl place.

În concluzie, mai bine întreabă ce flori preferă înainte să îi dăruieşti. Iar dacă nu poţi face asta mergi pe lalele.

Atât am avut de spus. Piticii mei se simt mai bine.

Rubrica Relationship status pe care o găsim cu toţii la profilele noastre din social networks este, cred eu, printre cele mai tricky chestii care ni se oferă spre completare. Starea ta este on top. Adică după câmpurile în care completezi data naşterii şi adresa, urmează bifarea controversatei căsuţe. Apoi, treci la listarea muzicii preferate, la descrieri despre tine… Chestii care sunt trecute uşor cu vederea.

N-am văzut prieteni care să îţi dea comentarii atunci când ţi-ai actualizat interesele, lista de cărţi sau job-ul. Dar când te-ai trecut „Single” sau „In a relationship” sunt mari şanse să se lase cu felicitări, urări de bine sau apropouri. Practic asta ar fi partea de „can-can” a Facebook-ului. Şi cât de convenabil îţi este să ştie toată reţeaua ta de prieteni de câte ori eşti cu cineva şi de câte ori te desparţi?

Ştiu pe cineva care în 4 ani a avut vreo 6 relaţii. De la single trecea rapid la in a relationship şi mai posta şi fotografii cu perechea. Ştim că e greu să te abţii să arăţi lumii cât de îndrăgostit sau cât de single and fabulous eşti, dar poate ar trebui să te gândeşti mai bine dacă e cazul sa îţi expui atât din viaţa ta. Şi mai ales să te gândeşti la reacţii.

Dau ca exemplu un experiment. Eu şi Gabi am trecut că suntem căsătoriţi unul cu altul. Deşi nu avem acelaşi nume de familie şi nu stăm în acelaşi oraş. Câţiva dintre prietenii noştri au luat statusul de bun şi au început să ne comenteze diverse pe Wall din primele minute de la postare. După o zi am şters starea şi am dat de înţeles că a fost un experiment. Nu-mi plăcuseră comentariile şi nici graba cu care au fost date, deşi mă aşteptam oarecum la ele. În fond, experimentul a fost doar o confirmare

Eu aş scoate din uz partea asta a profilului. Dacă vrei să ne arăţi că eşti însurat sau măritat arata-ne poze de la nuntă. Altfel, lasă-ne să trăim în mister…

p.s: pentru cârcotaşi şi pentru siguranţa imaginii mele şi a lui Gabi – celibatar cu diplomă, menţionez că suntem doar prieteni.   

Subsemnata – în stânga. Cealaltă este Paula. Şi pe bune poza nu a fost plănuită decât cu maxim 1 minut  înainte să fie făcută

Spune Frank Sinatra într-un cântec drag mie:

„Use your mentality, wake up to reality”

Realitatea ma duce spre vis, dar din vis să dau înapoi în realitate e ca şi cum mi-ai opri filmul preferat la mijloc.

Mâine e luni şi trebuie să mă trezesc din euforie şi vis.

N-are un rost anume postul acesta. Ca să nu spuneţi că v-am irosit timpul, iată melodie drăguţă, drăguţă…

Taj Mahal – Corinna

E 3 dimineaţa. De 4-5 zile numai la ore d-astea m-am băgat în pat pentru că am lucrat la magazinul meu online. Oficial, pe 20 februarie 2010 (anul viitor pe vremea asta mă cinstesc, deci) am deschis HippieBox.ro.

Câteva explicaţii tehnice din partea lui Gabi şi a lui Marius, plus diverse tutoriale de pe net mi-au fost de mare ajutor. Voi mai retuşa site-ul pe parcurs, dar deocamdată sunt mulţumită.

Pentru cine nu ştie despre ce este vorba, Hippie Box este un magazin online cu produse handmade. Personalul atelierului este deocamdată format din mine şi mama mea, însă cât de curând intenţionez să caut colaborări deoarece primim foarte multe comenzi personalizate şi uneori suntem contratimp.

Sunt prea obosită pentru a mai scrie. Dar dacă sunteţi curioşi puteţi citi mai multe în câteva apariţii:

Facutdemana.com - un interviu dat de mine despre Hippie Box, handmade, pasiuni si altele.

Unica.ro – despre cum ne-am inceput afacerea.

Feminis.ro – o descriere a magazinului si cateva argumente pentru care ar trebui sa faci shopping online.

Le mulţumesc mult de tot celor care m-au încurajat până acum

Sunt mandra proprietară a domeniului hippiebox.ro. Am şi hosting. Toate bune şi frumoase până când am instalat platforma de e-commerce Prestashop. Asta după ce înainte instalasem Wordpress (mulţumesc Bogdan pentru post) plus un plugin de e-commerce şi nu am fost mulţumită.

Revenind. Am instalat Prestashop de 2 ori şi nu mă pot loga în Back Office. Adică în administrarea site-ului, deşi acesta apare.

Ce să fac, ce să fac? Intru pe forumul Presta şi găsesc o arie pentru români. Zic problema, mă ajută lumea însă după ce mă loghez pe site îmi apare o eroare: This error (HTTP 500 Internal Server Error) means that the website you are visiting had a server problem.

Am instalat ca la carte şi degeaba. Doamne cât de greu e să îţi faci un site! Următoarea încercare va fi Oscommerce. Prevăd că voi sta ca un gamer în faţa calculatorului până dimineaţa…

Aveţi idee cam câţi studenţi din Bucureşti absolvesc anual facultăţi de Comunicare? Nici eu şi nu mă rodea să aflu până când m-a intrigat o chestie despre care o să vorbesc pe parcurs.

În 2010 vom avea aşa:

SNSPA – Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice: 400 de specialişti în Comunicare şi Relaţii Publice care au studiat la zi. La ID mi-e şi frică să mă interesez câţi or fi. Dar hai să zicem un 100 şi acolo.

UNIBUC – Facultatea de Litere – specializarea Comunicare şi Relaţii Publice: 170 (sursa: aici)

UNIBUC – Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării: 240 la zi (sursa aici şi aici).

Rezultă ca avem 810 de absolvenţi de cursuri la zi plus să zicem orientativ încă 150 la ID, deci 960 de comunicatori nou nouţi pentru 2010. Fresh meat generation ’10

Din aceştia, o bună parte se orientează către alte domenii din varii motive. Să presupunem că în comunicare mai rămân jumătate. Tot avem 480 de tineri care fie au intrat în câmpul muncii încă din facultate, fie vor să facă pasul acesta la vară.

În anii trecuţi generaţiile erau tot de câteva sute de specialişti în comunicare. Teoretic – nu săriţi.

Şi acum ce m-a intrigat, domnule…

Noile angajări de la Ministerul de Finanţe:  Andrei Gheorghe drept coordonator al Departamentului de Comunicare şi Dan Bittman consilier pe probleme privind imaginea instituţiei în rândul populaţiei.

Dacă primul deja obosise după 3 zile (sursa: gandul.info), al doilea nici nu ştie încă ce presupune postul său, deşi l-a acceptat:  “Domnul Vlădescu mi-a propus acest post şi, în principiu, am acceptat provocarea. Nu ştiu încă exact despre ce este vorba, dacă domnul Vlădescu vrea ca eu să fiu un fel de portavoce a ideilor domniei sale. Rolul meu ar fi să îi aduc cât mai multe informaţii din România reală. Îşi doreşte şi oameni normali în jurul domniei sale” (sursa: gandul.info).

Incredibil. Nu mai are rost să cârcotesc pentru că o lungesc prea mult. Îi voi da un mail zilele acestea domnului Bittman în care mă voi plânge de impozitul forfetar. Jur. Poate îmi răspunde „vine o zi, vine o zi… când se va sfârşi…”.

Ca de la oameni normali la oameni normali care trăiesc într-o Românie reală, mai adaug o observaţie: ori suntem prea puţini comunicatori de se angajează cântăreţi şi prezentatori, ori cei neangajaţi sunt incompetenţi pentru asemenea funcţii, ori se angajează pe simpatie. Accept şi alte variante dacă aveţi. Răspunsul cred că îl ştim cu toţii

Am primit astăzi un e-mail cu informaţii despre un târg aparte de produse handmade. Tot ce va fi pus la vânzare va fi donat de către diverşi artişti urmând ca banii de pe articole să ajungă la Asociaţia pentru Protecţia Animalelor ROBI.

Târgul Give4animals se va desfăşura în clubul Fourteen, Bucureşti (str. Benjamin Franklin Nr 14, vizavi de Atheneul Român), timp de 2 weekenduri:

26-27 februarie şi 5-6 martie 2010 între orele 17.00-22.00

Sigur voi dona şi eu câteva articole. Aşa ca dragă cititorule, dacă îţi plac accesoriile în stil hippie vino la târgul despre care am scris mai sus şi cumpără-mi una, două creaţii precum cele de pe Hippie Box. Practic gesturile noastre caritabile s-ar completa. Şi dacă nu îţi plac ale mele, poate îţi fac cu ochiul alte lucruri de pe acolo…

Eu nu voi fi participa pentru că, din câte am înţeles, voluntarii de la Asociaţia ROBI se vor ocupa de vânzare. Dar vin să cumpar

Iar dacă vrei şi apoi să mai cumperi, o poţi face online de pe blogul http://targulgive4animals.blogspot.com. Aceeaşi poveste: artiştii donează, tu poţi să cumperi, iar banii se duc la asociaţie.

Dacă vrei sa afli mai multe despre ce face ROBI, intră pe site. Mă gândesc serios să mă înscriu ca voluntar. Sigur îmi pot găsi din când în când timp în care să ajut. Şi am început de azi să fac acest lucru scriind acest post şi punând pe blog un banner cu sigla asociaţiei.

Haideţi să dăm mai departe vestea despre târgul Give4animals. Un mic post pe blog, o menţionare pe Facebook şi Twitter…

Update: Ştiu că de câteva zile se  vorbeşte prin presă despre câinii vagabonzi. Faceţi abstracţie şi gândiţi-vă că postul este scris acum 3 luni, când nu îşi dăduseră seama autorităţile că avem prea mulţi maidanezi pe străzile Bucureştiului.

Trebuie să îi răspund Ioanei la o leapşă. Este o dură şi n-aş vrea să o supăr prefăcându-mă că am uitat de ea. Deci Ioana nu dădea că mă supun.

Am 19 cerinţe (de ce 19 şi nu 20?) la care trebuie să dau răspunsuri care încep cu iniţiala prenumelui meu. Să înceapă interogatoriul:

1. Nume: Corina

2. Câteva cuvinte din 4 litere: ciocolată, ciorapi, cravată, cizme.

3. Nume de băiat: Ccccristi

4. Nume de fată: Corina (nu precizează că ar trebui să fie diferit de al meu)

5. O ocupaţie: Copywriter

6. O culoare: Cafea cu lapte

7. Ceva ce o să porţi în viitorul apropiat: Cămaşă (ca să meargă la cravata de mai sus)

8. Un nume de mâncare: Cataif

9. Ce găseşti în baie: Cccremă (Care-i ăla de a inventat cerinţele astea?)

10. Un loc: Castel

11. Un motiv de întârziere: Căzut pe gheaţă.

12. Ceva ce ai urla: Cocalarule!

13. Un titlu de film: Changeling.

14. Ceva de băut: Ceai.

15. Un grup muzical: Coldplay

16. Un animal: Câine

17. Un nume de stradă: Cozla (acum fanii ştiu şi prin ce zonă stau)

18. O marcă de maşină: Cooper. Mini Cooper.

19. Titlul unei melodii: Cradle of love (Billy Idol)

Nu dau leapşa mai departe pentru că e plictisitoare.

Prin oraş, cafenele sau pe oriunde ne găseşte timpul, ne uităm la cei din jur. E imposibil să nu faci asta mai ales în metrou unde dacă nu ai ceva de citit, călătoria ta este o examinare de pantofi, texturi, priviri şi coafuri. Dar în online nu vezi persoana de dincolo de texte şi fotografii. Nu poţi decât să îţi imaginezi gesturile, zâmbetul şi vocea. Pe principiul dacă tu nu mă ştii, iar eu nu te ştiu, dar intelectual şi fotogenic (dacă se poate spune aşa) îmi trezeşti interes, cum pot să intru în joc cu tine? Conştient sau nu, toţi ne-am pus întrebarea asta.

De la posturi în care descriem ce ne place şi ce nu la cineva, întâlnirea ideală, lucruri pe care ar trebui să le ştie cineva despre noi dacă vrea să ne scoată la cafea (nu o lua personal Oana, dar mulţi tipi au găsit postul un prilej de a flirta) la posturi în care le prezentăm tuturor cât de profesionişti, muncitori şi plini de succes suntem, toate au ceva în comun: prin ele am vrut sa afle despre noi cei care nu ne cunosc personal prea bine (sau deloc). Că fiecare post are mai multe motive pentru care a fost publicat e o altă poveste.

Flirturi învăluite în glume, friend request-uri pe motiv că avem mulţi prieteni în comun şi vreau şi mai mulţi prieteni, nu doar să-ţi văd mai bine pozele… Chiar dacă nu ai nicio intenţie de a te cunoaşte cu acea persoană, totuşi curiozitatea te roade. Acum nu înţelegeţi că orice atenţie acordată înseamnă manifestul unui interes anume, însă în general se exclude acest lucru.

Nimeni nu vorbeşte despre întâlniri pe care le-a avut cu cineva cunoscut mai întâi de pe Internet, când dacă stăm să ne gândim, prin bloguri şi discuţiile pe messenger ajungem să ştim deja câte ceva despre persoana respectivă. Nimeni nu vorbeşte despre reacţiile pe care le are când întâlneşte cineva in real life după ce îl ştia din poze. Mulţi tipi cred că ar putea scrie articole gen „10 moduri cum să obţii online id-ul unei tipe”. Sau mulţi angajatori ne-ar putea prezenta „5 moduri de a-ţi alege online un angajat” – am afla multe ponturi despre cum s-ar cerceta subiecţii şi pe ce criterii s-ar selecţiona.

În fine, e târziu şi n-are rost să mai lungesc postul. Ce am spus eu ştiaţi şi voi, numai că astfel de observaţii le ţineţi pentru bârfă pe messenger sau la o cafea

Există acel moment al dimineţii în care, înainte să ne spălăm pe dinţi, ne uităm buimaci în oglindă să vedem dacă suntem întregi, cu toate la locul lor. Oftăm lent şi cu obrajii umflaţi, ne ţuguim buzele, verificăm dacă a mai apărut un coş sau ridicăm din sprancene. Şi ce ne mai iubim aşa cu figura naturală şi abia trezită… Atunci este momentul din zi în care ne iubim cel mai mult.

Autoportretele- un mod de a ne arăta cât de mult ne placem. De când telefoanele au camera foto nu există să nu ne fi făcut câteva poze singuri strâmbându-ne sau luând o expresie care ne prinde bine. Mulţi ne pozăm picioarele. Mai ales la mare ne apucă treaba asta. Am văzut la imagini cu degete în nisip sau în apă mai multe decât cu Angelina Jolie. Iar dacă suntem cool ne tragem şi câteva fotografii cu picioarele noastre în tenişi sau skate shoes.

Trăind cu tine e imposibil să nu ajungi să te iubeşti. Da, sigur ai corecta lucruri. Cred că uneori ne studiem mai mult defectele decât calităţile, până ni le acceptăm şi trec la categoria „sunt unic în felul meu”.

Toţi suntem narcisişti. Unii mai puţin, alţii mai mult. Eu sunt undeva la mijloc spre mai mult. Dacă aş putea să îmi văd într-o oglindă caracterul şi personalitatea sigur le-aş studia şi admira în fiecare dimineaţă, deşi poate au nevoie de unele operaţii estetice.

Aşa că să îi spui cuiva că este narcisist e ca şi cum i-ai spune că are picioare, mâini şi ochi. E o trăsătură care face parte din noi. Iar dacă tu crezi că nu te încadrezi, va fi vorba doar de timp până vei recunoaşte. Tot te vei trezi într-o dimineaţă şi îţi vei încorda muşchii în faţa oglinzii…

Cu puţin timp în urmă lucram la un proiect despre criza legată de berea Redd’s. Dacă vă mai amintiţi, prin august 2009 a fost retrasă de pe piaţă din cauza acidului malic ce-l conţinea, acid care n-ar trebui să se găsească în bere. Ursus Breweries a schimbat reţeta, înlocuind acidul malic cu acid lactic. Eu aveam nevoie de mai multe informaţii despre întâmplarea asta decât ce ofereau site-urile de ştiri, aşa că vroiam să iau legătura cu un reprezentant de la Redd’s în ideea de a afla mai multe .

Site pentru Redd’s nu există. Pe ursus.ro nu afli multe nici despre berea Ursus, darămite despre alte produse din portofoliu. Am găsit-o pe Twitter pe Mirela Gruia, reprezentantă Redd’s, dar se pare că nu prea foloseşte acel cont… În cele din urmă, am sunat la Ursus Breweries.

A răspuns o centralistă care mi-a făcut legătura cu o altă centralistă. Îi povestesc de ce sun şi o rog dacă poate să îmi dea un contact de la cineva care mă poate ajuta. Îmi dă o adresă de email a Brand Managerului, însă era vineri amiaza, iar eu până luni aveam nevoie de informaţii. O rog să îmi dea un număr de telefon şi mă refuză… „Nu, nu contactaţi-o pe mail”.

Oare jurnaliştii aşteaptă ca şi mine să vorbească cu Brand Managerul? Şi de ce cu un Brand Manager şi nu cu un PR officer?

Efortul meu şi postul ăsta n-ar fi existat dacă ar fi avut un site, iar în cadrul acestuia un Press Room. Vedeam comunicatele pe care le-au dat în perioada retragerii şi după, când a reapărut pe piaţă cu reţeta schimbată, şi mai ales contactele unui reprezentant. Plus că şi pe ei i-ar fi ajutat în comunicarea pe timp de criză.

Multe dintre ştirile apărute în online au la comentarii câteva observaţii şi completări făcute de reprezentantul Redd’s (vezi ştiri  aici, aici şi aici). Decât să dai comentarii, nu mai bine lămureşti cum trebuie publicul prin site?

Transparenţa ar trebui să fie literă de lege…

Sâmbăta trecută mă prinsese în casă, scriind la proiectele pentru facultate. Nu plănuisem să ies, dar la amiază vremea era prea dulce ca să nu mă deconectez un pic. Aşa că am ieşit cu Toto în parc.

Am făcut şi câteva poze ca să vedeţi şi voi. Nu că n-aţi mai fi fost în parc, dar pun pariu că pe timpul ăsta friguros numai în spaţii închise aţi sta…

M-am săturat de limite.

Prietenia este ca vinul – cu cât mai veche cu atât mai bună. Multe Merlot-uri s-au stricat, iar altele sunt încă în pivniţă. Deşi m-am schimbat de-a lungul timpului, câţiva oameni mi-au rămas mereu alături. Aceia care mi-au dat un sfat gândindu-se la mine, nu la beneficiul lor şi care nu m-au judecat niciodată, ci m-au încurajat în tot ce am făcut.

Pentru că am fost cu mintea în altă parte în ultimele zile şi nu am apucat să le spun câteva urări corineşte, o voi face aici.

Mădă – sper să ai mai mult noroc anul ăsta. You know… Un examen de licenţă floare la ureche, un job bun în care să îţi etalezi talentele scriitoriceşti, un mascul feroce din care să faci ce vrei… Şi dacă noroc nu e, mai multă putere de a ţi-l face.

Geo – mai puţină durere şi stres, mai multă fericire şi pace. Readună-ţi forţele pentru că vreau să râdem isteric mai des şi să avem parte de voie bună ca în liceu.

Magda – să ai parte de cele mai frumoase schimbări posibile şi să fii mereu toată un zâmbet aşa cum te ştiu

Ştefan – să fii mai înţelept şi mai matur. Chiar dacă eşti răsfăţat de cei din jur, preţuieşte ceea ce ai.

Cristi – chit că acum jobul îţi mănâncă acum mult timp, vei vedea mai târziu că a meritat. Sper să-ţi fie de folos experienţa şi la vară să te relaxezi într-o frumoasă vacanţă

Staţi că n-am terminat…

Anul ăsta a fost presărat cu de toate. Printre altele am cunoscut  câţiva oameni speciali (pe unii mai bine) pentru care am doo vorbe. And the nominees are…

Mimi mic – fii mai scorpioancă În rest, trăieşte clipa!

Gabi – ţie îţi urez să treci de bac cu bine şi să pui apoi pe picioare proiectele pe care acum abia le coci. Ah şi să profiţi de viaţa de celibatar când vei da la facultate Eu de vizita promisă nu am uitat.

Ioana şi Cris, Andreea si Valentina, Anca – mulţumesc încă o dată (ştiţi pentru ce). Să rămâneţi la fel de trăznite, dar în acelaşi timp să vă construiţi din timp o carieră. Şanse să fie, că de restul ne ocupăm noi, nu?

Roxana – dacă aş putea să fac o minune să fie cald tot anul pentru tine ar fi Să ai noroc oriunde te poartă viaţa şi să fii la fel de bătăioasă precum te ştiu.

Dragoş şi Sonia – Keep up the good work! Şi să decoraţi frumos noul apartament

Ileana – Ce-i al tău e pus deoparte. Viaţa ne învaţă, ne schimbă şi ne oferă şanse. Nu ştiu dacă la tot pasul, însă pe cele pe care le vei prinde să nu le scapi

Măru – follow your passion and make things happen

Carina – să realizezi în continuare lucruri frumoase şi nu uita când ai nevoie de ajutor pentru orice… Just ask!

Alex – te-am lăsat special la urmă. Partner, nu pot să-ţi doresc decât să mai urcâm câteva trepte cu proiectele, să ai parte de întâmplări frumoase şi la sfârşit de an să ai multe realizări de care să te simţi mândru

Şi gata cu chestiile siropoase…

…cam ăsta ar fi sloganul anului 2009 pentru mine. Încercând să îmi amintesc toate momentele importante pe care le-am trăit, parcă cele frumoase sunt astupate de cele rele.

Prima parte a anului a fost frumoasă. Aveam la un loc tot ce mi-am dorit vreodată: sănătate, un job, o pereche care îmi era alături de mai bine de un an şi prieteni lângă mine.

Jobul mi-a ocupat foarte mult din timp, dar mi-a adus şi cele mai mari satisfacţii. Mai întâi, am fost în echipa de organizare a Olimpiadelor Comunicării ca PR Executive, un boom în care învăţam meserie în timp ce o practicam. Apoi, am fost Account, ocupându-mă de comunicarea online pentru Tuborg România. Mai exact, de campania Umbrela Verde Din nou multe satisfacţii, reacţii, mişcare în jur…

Începând anul 3 de facultate am decis să renunţ la job. Voiam mai mult timp, voiam sa mă odihnesc şi să mă ocup de alte proiecte (cum ar fi licenţa care va fi în mare parte despre reţelele sociale online).

Însă nimic nu mi-a mers bine. Certuri, oameni în jur care m-au lăsat baltă, lipsă de energie… Iar finalul anului mai trist decât oricare al moment. Pe 15 decembrie bunica mea care m-a crescut a fost internată în spital – a luat o viroză care i-a atacat puternic plămânii şi din păcate, nu a reacţionat la tratament… Ieri, 30 decembrie, am pierdut-o.

Pe lângă acestea parcă a fost şi o stare generală negativă în jur. În lume. Sau poate ochii mei trişti văd asta. Anul acesta au murit prea multi artişti, s-a vorbit despre politică, sistem, trecut şi sărăcie mai mult decât oricând, am alergat după stabilitate şi am obţinut în schimb consolări sau o prelungire a iluziilor. Normal că s-au petrecut şi lucruri bune şi frumoase, dar nimeni nu vorbeşte despre asta…

Toate ca toate, dar m-a întărit al naibii 2009. Şi mi-a ajuns! Sper ca peste un an să fac un review optimist despre ce am trăit în 2010. Am planuri, însă acum nu le pot contura prea clar. Ştiu ce vreau, trebuie să pot – îmi zic.

Iar vouă vă urez să fiţi sănătoşi, forţoşi, înţelepţi şi visători

(picture from)