Termeni cheie ai anului 3: proiecte, presiune, echipă. Am avut materii precum Gestionarea Crizelor de Imagine, Mass –media şi societatea, Campanii de relaţii publice, Patologii şi terapii comunicaţionale, Antropologie politică, Imaginea liderilor, Managementul proiectelor şi Strategii şi tehnici de atragere a finanţării de la UE, unde la toate am avut de facut cel puţin un proiect pentru a intra în examene.

Alte materii: Analiza imaginii organizaţiilor – unde obligatoriu trebuia să dăm 2 teste de seminar, Etica şi dreptul comunicării – un curs aberant, Managementul resurselor umane, Istoria comunicării politice – cu domnul Bogdan Teodorescu, un profesor cum rar ţi-e dat să întâlneşti (în sensul bun) şi Relaţii Publice în context internaţional – un curs deosebit, care te loveşte fix când eşti mai dezamăgit de facultate şi îţi aminteşte de ce ai ales FCRP-ul şi nu altă facultate.

De licenţă nu vreau să vorbesc încă.

Postul acesta nu vreau să mai fie un roman precum celelalte. Vreau doar mai spun că până la final FCRP-ul a fost o şcoală a vieţii. Da, poate sună prea dramatic, dar chiar aşa este. Înveţi: să fii diplomat, dar să te explimi liber, să ai încredere în forţele proprii, să te pui în valoare, să te stăpâneşti când trebuie, să îi descoperi din grămada de oameni mişto pe cei cu adevărat valoroşi, să îţi testezi calităţile, să îţi afli defectele, să înţelegi comportamentul, atitudinea şi vorbele celor din jur dincolo de ceea ce par să transmită, să te autodepăşeşti, să fii responsabil şi lista ar continua cu multe altele.

Ce perspective îmi oferă facultatea? Niciuna. Şi nu cred că există vreo facultate din România care oferă aşa ceva. Singur trebuie să te zbaţi să faci ceva cu viaţa ta după studii. A citi câteva cursuri şi a da nişte examene e simplu, iar notele nu te ajută în niciun fel decât dacă vrei să faci un master în străinătate. A-ţi păstra entuziasmul, energia şi spiritul acela bătăios de „never give up” e mai greu.

Vezi şi: FCRP - partea I, partea a II-a, partea a III-a şi partea a V-a.

Rămăsese să povestesc despre anul al doilea. Materiile s-au împuţinat, dar s-au şi îngreunat în primul semestru. Am avut două examene orale la Politologie, respectiv Semiotică şi altele scrise/grilă la Geopolitică, Retorică, Publicitate.

La Retorică puteai alege o evaluare permanentă şi un proiect final pentru a nu mai da examenul, iar la Publicitate aveai până la final de făcut două campanii pentru a intra în examen.

La Politologie şi Semiotica era foarte importantă activitatea la seminar pentru a obţine un punctaj mare la examen. Am dârdâit toţi de emoţii la examenele de la aceste materii. Cum spuneam, probele au fost orale şi s-au desfăşurat de-a lungul unei săptămâni fiecare. Aşteptând afară te luau toate spaimele mai ales când ieşea câte un coleg şi anunţa că a fost picat. Proba orală de română de la bacalaureat a fost nimic pe lângă ce e aici.

Seminarul de Semiotică a fost o abrambureală. Nu mi-a plăcut cum se desfăşura, dar oricum anul următor nici nu a mai fost un seminarist la această materie. Cu toate acestea, profesorul de la curs, domnul Dumitru Borţun, este considerat de majoritatea dintre noi drept unul dintre cei mai buni profesori pe care i-am avut. Cred că vorbele unei colege redau cel mai bine ce a însemnat acest curs: „Borțun face din fiecare curs o lecție de viață”. Dacă aveţi răbdare citiţi în postul ei despre câteva diferenţe între FCRP şi o altă facultate.

Nu pot să nu zic nimic de darul de a preda al domnului rector, Paul Dobrescu. A fost un scandal prin presă, total nefondat, despre numirea sa în funcţie ca rector al SNSPA-ului. Sincer nouă nu ne-a păsat de asta pentru că pentru noi este un profesor bun. Îmi pare rau că numai jumătate din studenţi au făcut cursul cu dumnealui şi l-au putut asculta cum explica şi întreba: „Măi aţi înţeles?” – iar dacă nu răspundea nimeni nimic, relua pentru a fi sigur că plecăm cu ceva în cap de la curs.

Iar domnii Frigioiu şi Fitzek de la Politologie au fost un duet aparte. Domnul Frigioiu este o enciclopedie vie, de multe ori chiar recitându-ne discursuri ale politicienilor, iar domnul Sebastian Fitzek este un seminarist care vorbeşte extrem de mult, dar nu pentru că îi place să se audă, ci pentru că simte nevoia să ne explice şi să ne spună cât mai multe.

În afara facultăţii am organizat balul bobocilor. Ce a fost ciudat: se formaseră două echipe care vroiau să organizeze, fiecare având un proiect, dar domnul prodecan Dumitru Iacob a decis că trebuie să existe un singur proiect. Iar noi nu puteam pica la pace nicidecum…

Aşa că ne-a invitat în biroul dumnealui şi a plecat, lăsându-ne să discutăm, să ne păruim, să facem ce-o fi pentru a realiza împreună un proiect. Şi asta s-a întâmplat – mai puţin păruiala : ). Mi-am dat seama pe parcus că cei din echipa adversă nu erau precum credeam şi mă bucur că în final am reuşit să facem un bal deosebit.

Şi gata ce-a fost frumos…

În semestrul al doilea am făcut aşa: Tehnici de Redactare, Tehnici şi Strategii de PR, Cultură şi comunicare, Training, Comunicare audio-video şi Conceperea şi elaborarea ziarului, ultimele trei fiind opţionale.

Primele două, cele cu tehnici au fost frecţie. Să zicem că la Redactare am făcut la seminar un comunicat, o ştire, o conferinţă de presă, dar la Strategii de PR… Numai când te gândeşti cum sună pare important – ei bine nu. Cursul e o aberaţie despre un model de PR inventat de profesor.

Începuse să mă enerveze facultatea pentru că nu mai făceam nimic practic şi nici nu mai învăţam ceva util. Ce m-a scăpat de ea a fost primul meu job – PR Executive la Olimpiadele Comunicării, concursul la care participasem cu un an în urmă. Nu l-am obţinut prezentând un CV, ci blogul a fost cartea mea de vizită.

Am lipsit tot semestrul de la facultate şi n-am regretat decât că m-am răcit de colegi. Mi-am lăsat pe toamnă trei restanţe pe care le-am luat. Rezultatele nu mă mai interesau demult, iar de multe dintre prieteniile din facultate devenisem dezamăgită. Ştiţi cum e când încep mulţi să te muşte de ceva când ei stau degeaba şi tu te zbaţi să începi o carieră? Dacă nu, vor avea grijă colegii să ştiţi.

Ultima parte o dedic anului 3, un an care concurează cu primul pentru cel mai drag din facultate. Cum aşa? Eh…

Vezi şi: FCRP - partea I, partea a II-a, partea a IV-a şi partea a V-a.

Cred că primul an de facultate a fost cel mai frumos. După agitaţia din prima săptămână am făcut cunoştinţă cu agitaţia de pe forum. Ne ajutam între noi cu informaţii, stăteam până la ora 3 dimineaţa postând offtopic toţi din anul întâi, ne hlizeam la glume şi ne agitam ca nişte copii de grădiniţă la anunţarea primei petreceri în cinstea bobocilor: Cârmâz party : )

Cine mă întreba cum mi se pare la facultate începeam să turui cât de fain e şi ce colegi mişto am şi ce profi şi ce materii! Eu care veneam de la un liceu de mate-info unde vorbeam cu profesorii în cifre şi formule, normal că eram entuziasmată de toate cursurile…

După vreo 2 luni am început să mă plâng de cât de greu e. Aveam obligatoriu proiecte şi prezentări (în echipă sau nu) la fiecare materie aproape. Nu-mi cunoşteam prea bine colegii de echipă, unii munceau mai mult, alţii mai puţin şi de aici au apărut primele frustrări.

Aveam ca materii: ICRM (Istoria culturii române moderne) – unde dacă obţineai 9 sau 10 la seminar (asta însemnând participare+ dosar cu referat, prezentare de text şi recenzie de carte) scăpai de examen, Filosofie, Imagologie – unde dădeam test la fiecare seminar din curs şi din bibliografie, Management & Marketing, Teoria Comunicării, Conflicte şi comunicare în sec. XX, Introducere în Sociologie, Introducere în Relaţii Publice, Tehnici de cercetare şi redactare în ştiinţele sociale, Informatică, Engleză/Franceză, Protocol Instituţional, Tehnică şi artă fotografică şi Teoria organizaţiilor. Sună bine sau nu?

Titlul e mai puţin important, ci conţinutul cursului şi profesorul contează. Spre exemplu la Filosofia Comunicării domnul Macoviciuc a fost un profesor excepţional, cu dar în a le preda studenţilor şi a le acapara atenţia, deşi mulţi dintre noi nu învăţasem filosofie până atunci şi nici nu eram pasionaţi de ea. Nu o să îl uit nici pe domnul Hlihor  care a spus odată că dacă studenţii nu sunt atenţi în sală şi vorbesc este vina profesorului şi că este responsabilitatea acestuia să-i facă să fie dornici să asculte, nici pe doamna Pânzaru care ne preda, ne explica şi încerca să plecăm de la curs deja cu nişte noţiuni, nici pe domnul Pricopie care a ridicat sala în picioare la intrarea în sala de examen, iar lista poate continua.

Totuşi am avut câteva episoade urâte cu domnul Schifirneţ, profesorul de Introducere în Sociologie. Ne-a pus să facem recenzia cărţii dumnealui intitulată „Forme fără fond- un brand românesc” în maxim 3 pagini parcă. De fapt nu recenzie, un fel de referat dar care să comenteze cartea lui – n-am înţeles nici azi ce dorea de la noi. I-am trimis toţi referatele pe e-mail aşa cum a cerut şi 99% dintre noi am luat sub 5. Motivele erau stupide şi pentru că a ieşit un scandal monstru, unii colegi dorind chiar să facă reclamaţie la decanat, a renunţat la cele 3 puncte pe care le avea referatul (deci dacă nu îl făceai puteai lua maxim 7), dar nu înainte de a spăla cu noi pe jos pe… Forum.

Avea 20 de oameni maxim în sala de curs pentru că dumnealui înţelegea prin predare citire din cursul tipărit. Odată a făcut un slide cu print-screen-uri cu posturi de pe forum ca să ne facă observaţii. În fine, sper să iasă la pensie cât mai repede…

Alte bube: note care se afişau greu, note de examen care nu erau afişate deloc şi contactai greu profesorul pentru a rezolva situaţia, profesori care mai uitau să treacă o notă de seminar.

Dar să ne întoarcem la părţi bune: profesorii nu sunt piloşi, nu te pica deoarece au trecut prea mulţi examenul şi trebuie să mai lase pe toamnă – se practică şi asta la multe facultăţi, nu îţi este ruşine să te exprimi – dacă la curs ai ceva de zis, zici, la seminar la fel. Nu îţi ia nimeni capul, ba mai rău e să nu zici nimic.

Cu riscul de a face postul prea mare, vreau să spun câte ceva şi despre Organizaţia reală şi Organizaţia Virtuală. Sunt două proiecte care se fac în fiecare an la cursul de Teoria organizaţiilor. Cei din Organizaţia reală mimează o agenţie de relaţii publice: studenţii sunt împărţiti în departamente şi funcţii, au campanii de făcut şi aproape toţi depind unii de alţii. Organizaţia Virtuală e axată pe advertising aşa că studenţii sunt împărţiţi în echipe, unde au posturi specifice unei agenţii de publicitate şi au de realizat o campanie pentru un client. La final are loc „pitch-ul” şi una din echipe iese câştigătoare. Partea cea mai frumoasă este că sunt proiecte practice, distractive, care te scot din spaţiul limitat al teoriei.

Pe lângă facultate, ne-am încercat puterile la Olimpiadele Comunicarii, un concurs care a deschis multora apetitul pentru relaţii publice. Eram cinci mucoşi de anul întâi care se vedeau pe scenă la Parlament prezentând campanii, dar care n-au ajuns în finală. Puteţi vedea echipa şi debitaţiile noastre aici.

Cam asta despre anul întâi. Eram mulţumită pentru că simţeam că am învăţat ceva util la facultatea asta, nu mai contau problemele pe care le întâmpinasem.

Nu o mai lungesc pentru că vreau sa mai citiţi şi posturile următoare. Acolo mă voi plânge un pic (mai mult) de anul 2 şi vă voi spune despre experienţa primului job în relaţii publice.  :)

Vezi şi: FCRP - partea I, partea a III-a, partea a IV-a şi partea a V-a.